Mircea Eliade a încercat, în Istoria credințelor și ideilor religioase, o lucrare de anvergură publicată în anii 1970 – 1980, prea puțin discutată, deocamdată, să plaseze elementele de folclor românesc și balcanic într-un context universal, recunoscându-le astfel tacit rolul religios deloc neglijabil și evidențiindu-le originalitatea; cercetarea moștenirii tradiționale, populare, a continuat, la noi, prilejuind destule motive de jubilație. Încă în 1942, el nota în Jurnalul portughez că „… o istorie universală nu se poate face pe bază de documente scrise, ci numai pe documente spirituale, adică pe mituri și credințe. Europa, dar în special Occidentul, trebuie comparat Orientului și stepelor nomazilor nu prin documentele sale, ci prin miturile sale.// Bunăoară, istoria românească trebuie omologată istoriei occidentale prin miturile noastre: Miorița, Meșterul Manole, baladele eroice, Făt-Frumos etc.“ (Mircea Eliade, Jurnalul portughez și alte scrieri, editat de Sorin Alexandrescu, București, Editura Humanitas, 2006). Gândul savantului nu a rămas fără ecou. Printre cele mai importante contribuții din ultimele decenii rămân, în acest sens, probabil, cele ale lui Ion Taloș, cercetător care a pledat în termeni comparatiști pentru europenitatea unora dintre marile balade românești – Meșterul Manole, Soarele și Luna, Colinda Leului sau a Făptuitorului bun – și a demonstrat, pe un plan mai vast, „existența unei culturi populare comune întregii romanități, cu nimic mai puțin pronunțată decât aceea a culturii populare anglo-saxone, slave ori scandinave“.
Am mers, la rândul meu, în primul volum al Istoriei culturii române (2025), cu sondajele în materialul folcloric pe calea deschisă de Ion Taloș, stăruind, de astă dată, asupra altor creații populare. Mi s-a părut astfel că pot descoperi că anumite colinde românești par a se conforma unor tipare culte; unele atestate încă din Antichitate, altele prezente în cultura medievală.
Numeroase colinde transmise prin viu grai, din generație în generație, se dovedesc, la o privire mai atentă, fie georgice – în tradiția poeziilor de gen ale lui Virgiliu –, fie pastorale. Datorită prejudecății tacite că poezia orală este o creație spontană a unor inși înzestrați, dar fără știință de carte, nu s-a luat în considerare ipoteza că unele poeme culte s-au putut transmite în mediile populare, fiind apoi prelucrate de anonimi, dar păstrându-li-se (fie și cu variațiuni) temele și principalele motive.
Nu se cunosc împrejurările istorice în care transferul dinspre poezia elevată a celor cultivați a putut trece în „folosința“ și apoi în deplina „posesie“ a celor lipsiți de darurile neprețuite ale scris-cititului. Nu știm niciun exemplu concret de poet din vechime preluat de straturile neprivilegiate ale societății și modificat astfel încât să apară ca aparținându-le integral acestora. Asemenea cazuri sunt atestate doar printre creațiile unor autori moderni, precum Eminescu, Coșbuc și alții…
Un alt fenomen remarcabil este că aceste creații precreștine, păgâne au fost armonizate sub semnul credinței creștine, temele și motivele lor fiind puse sub semnul colindatului de Crăciun. Faptul pare să indice o implicare a Bisericii în acest act treptat de salvare a poeziei de la uitare, cu prețul așezării ei sub o marcă creștină, a slăvirii Dumnezeului monoteist și a Fiului Său.
Dintre creațiile de acest fel sunt de pomenit colindele referitoare la cei trei ciobani dintre care unul le va cădea victimă celorlalți doi. În mod clar, prin motivele care survin în discursul celui sortit pieirii – cum va trebui îngropat, ce să i se spună mamei când va întreba unde este el – și prin tonalitatea generală, aceste colinde urmează tiparul pastoralei elegiace, al cărei model l-au pus, în Grecia antică, Theocrit, care a fost preluat și de cultura din Imperiul Roman și care urma să cunoască un nou succes și o nouă dezvoltare în poezia rafinată a modernității timpurii (sec. al XVI-lea – al XVII-lea). Nimic nu ne spune însă că, la rândul lui, Theocrit nu s-ar fi lăsat inspirat de creația lirică populară dinainte de el și din vremea lui.
Alte exemple provin dinspre poezia referitoare la gâlcevile arborilor și, respectiv, ale florilor. Există colinde românești care înglobează competiția dintre mai multe specii de arbori (Bradul și teiul), într-un caz, și de flori (Ce soare răsare), în alt caz, fiecare atribuindu-și cele mai importante merite spirituale. Creații literare pe aceste teme sunt atestate pe cuprinsul întregii Europe. Astfel, pentru prima dintre tipurile de colinde menționate, modelul îndepărtat ar putea fi Dafinul și măslinul poem scris de Callimachus (sec. al III-lea î.e.n.). Între fabulele lui Esop se numără și Stejarul și trestia. Dezbaterea măslinei și a laurului (Debat de l’Oliver e dau Laurier) a fost scrisă în occitană, în plin Ev Mediu. În ce privește, disputa florilor, modelul inițial pentru ea l-a constituit De Rosae Liliique Certamen (secolul al IX-lea, circa 848 – 860) scris de Sedulius Scottus, acesta fiind cel mai vechi exemplu european de text pe această temă. În el, trandafirul și crinul își argumentează meritele în fața Primăverii, care în cele din urmă le declară „surori“ egale pentru a le opri certurile pline de mândrie. În literatura franceză și spaniolă medievală, crinul (fleur-de-lis) era frecvent folosit în „dezbaterile“ poetice pentru a apăra dreptul divin al monarhiei franceze sau puritatea Fecioarei Maria împotriva altor simboluri.
Tema s-a transmis și în Renaștere. În operele lui Shakespeare și Edmund Spenser, „competiția“ dintre crin și trandafir a devenit o metaforă standard pentru tenul perfect al unei femei frumoase – o confruntare în care albul și roșul se luptă pentru dominația pe obrajii ei. Nimic nu semnalează, nici în aceste alte cazuri, faptul că poezia cultă ar fi avut întâietatea originalității și că nu s-ar fi putut inspira din poezia populară anonimă care circula în acele epoci. Este probabil că între folclor și literatura de curte nu a existat o prăpastie, ci mai degrabă intersecții și schimburi de teme și motive, probabil și sugestii de tratare retorică și stilistică.
Ion Taloș – savant care a descoperit motive folclorice românești în Cântecul lui Roland și teme din Divina Comedie cunoscute și în folclorul românesc – are dreptate: „Prezența în folclorul nostru a unor mituri sau rituri pe care le descoperim în literatura medievală arată că românii creau în primele secole ale celui de-al doilea mileniu asemenea francezilor, italienilor, spaniolilor.“ Tema apartenenței noastre la aria culturală a romanității vine în continuarea preocupărilor lui Nicolae Iorga în domeniu, Istoria literaturilor romanice în dezvoltarea și legăturile lor (3 volume, 1920 – 1921) fiind o amplă sinteză deschizătoare de drumuri, căreia universitarul de la Köln i-a adăugat importante cercetări și dezvăluiri proprii. Devine tot mai clar că popoarelor enumerate mai sus li se pot adăuga și altele, neromanice, dar europene… Circulația temelor și motivelor de valoare universală nu pare să fi fost stăvilită de barierele lingvistice și culturale în secolele când lingua sacra creștină era latina, în Vest, și greaca și slava în sud-estul și răsăritul Europei.
Suntem, se pare, într-o fază preliminară a acestui tip de sondaje. Deocamdată se caută, se identifică, se culeg și se discută cazurile creațiilor ce depășesc prin conținut și/ sau formă ariile culturale de predilecție. Se iscă o sumedenie de întrebări cărora cercetări ulterioare le vor căuta și, poate, găsi răspunsul. Sunt, totuși, câteva chestiuni cu privire la care se pot emite deja opinii întemeiate. De pe acum se poate observa ampla circulație de conținuturi, una care, prin vastitatea arealurilor pe care le include și prin traseele măcar parțial atestabile contrariază susținerile mai vechi despre imobilismul medieval și despre fracturile religioase (confesionale) care ar fi funcționat ca cenzuri culturale totale. Totodată, se ridică semne de întrebare cu privire la ipotetica cezură între cultura elitelor aristocratice și cea a mulțimilor, apărând mai clar „împrumuturile“ operate de „plebe“ din cultura curtenească și a celor beneficiind de o educație. Ceea ce observaseră folcloriștii mai demult în domeniul costumului popular – împrumuturile dinspre clasa avută și nobilă a unor elemente privind acoperirea capului, tipul de rochie, încălțămintea ș.a. – se confirmă, s-ar zice, și cu privire la poezia populară.
Încep, pe de altă parte, să fie posibile anumite situări pe axa timpului, fie și în intervale ample, largi, cronologice a anumitor creații transmise până la noi în contul creativității populare. Stabilirea perioadelor de mare succes al unui gen, al unei specii literare sau al unei tematici, a unor motive în spațiul culturii europene oferă un punct de sprijin și indicii prețioase pentru un soi de datare relativă și a succesului acestor elemente în spațiul culturii nescrise a românilor. Chiar dacă nu trebuie absolutizate în niciun fel, aceste repere situează întrucâtva creațiile sau etapele precizării lor, nuanțând peisajul aparent atemporal al moștenirii noastre folclorice.
O nouă raportare la formulele stereotipe devine și ea posibilă. Descrierile baladești de tipul „Fețișoara lui,/ Spuma laptelui;/ Mustăcioara lui,/ Spicul grâului;/ Perișorul lui,/ Pana corbului;/ Ochișorii lui,/ Mura câmpului“, circulând de la o creație la alta – în parte ori integral – ,pun problema raportului dintre originalitatea unei creații și formulele mai mult sau mai puțin standardizate „altoite“ pe „trunchiul“ poetic. Asemenea aspecte au fost discutate în trecut în legătură cu materialul homeric și cu folclorul sârbesc de Milman Parry și Albert Lord, într-o carte faimoasă a lui Lord, The Singer of Tales (1960). Poezia homerică a fost compusă folosind un sistem tradițional, bazat pe formularistică, o metodă de compunere orală întâlnită la guslari (barzi sud-slavi care recită poezie epică acompaniați de un instrument cu o singură coardă numit gusle, guzlă). Tradiția sud-slavă performată încă a servit drept „laborator viu“ pentru a se înțelege cum puteau fi create, memorate și interpretate poezii ample și complexe fără ajutorul scrisului, într-o epocă de analfabetism majoritar. Exemplul sârb merită utilizat și la noi ca termen de comparație și izvor de idei în hermeneutica folclorului autohton, chiar dacă diferențele de repertoriu, de transmitere și de circuit cultural popular sunt destule. Teoria lui Lord a extins teoria formularistică la multe alte literaturi antice și medievale și a schimbat profund modul în care cercetătorii îl percep pe Homer. Literatura populară sârbă împărtășește motive arhetipale cu alte culturi, inclusiv teme precum loialitatea și sacrificiul, prezente și în folclorul românesc, în expresii originale (loialitatea oiței miraculoase față de stăpânul ei în Miorița și sacrificiul soției meșterului Manole în balada acestuia).