Cât și cum se mai citește astăzi beletristică, adică literatură artistică, ficțională, care cuprinde proza, poezia, dramaturgia și o parte din memorialistică? E o întrebare la care revin periodic și răspunsul meu rămâne de fiecare dată cam același. Și acum, la fel. Aș zice că lucrurile continuă să meargă în direcția știută, adică, se citește din ce în ce mai puțin și din ce în ce mai prost. A tot scăzut numărul cititorilor, a tot scăzut calitatea lor. Statistic se citește, dar lectura e una care se concentrează pe informație, nu pe plăcere estetică. Lectura de beletristică e lipsită de un scop practic, nu-și propune să te învețe ceva anume, ci să-ți dezvolte empatia, capacitatea de a trăi vieți paralele, imaginare, de a te emoționa și de a-ți induce, prin puterea cuvintelor, sentimentul de frumusețe.
„Omul tipografic“, adeptul cărții pe hârtie, categorie în care cu modestie mă includ, nu mai e majoritar în vremea noastră, ca în urmă cu două sute, cu o sută sau chiar cu cincizeci de ani. I-a luat locul un alt prototip, „omul marconian“. Dar nu pentru mult timp. Deja, repede, pe nesimțite, și modelul acesta iese din uz.
Desigur, ghilimelele folosite în sintagma „omul tipografic“ sunt perfect justificate. Conceptul îi aparține lui Marshall McLuhan. În cartea sa celebră Galaxia Gutenberg (The Gutenberg Galaxy. The Making of Typographic Man), publicată în anul 1962, el distinge patru mari epoci ale is toriei umanității, în funcție de media dominantă: epoca tribală, când domină oralitatea și rolul principal îl deține memoria; 2) epoca manuscriselor, în care accentul cade tot pe memorie; 3) descoperirea ca racterelor tipografice și apariția tipografiilor și, odată cu ele, a cărților – ceea ce constituie începutul Galaxiei Gutenberg; 4) seria de descoperiri/ invenții care cuprinde electricitatea, telegraful, telefonul, radioul, electronica, televiziunea transformă planeta într-un „sat global“, în care distanțele sunt abolite, toți pământenii suntem interconectați și ne aflăm sub „guvernarea“ unui uriaș „creier electronic“. Această transformare însemna în viziunea lui McLuhan – atunci, în anii ’60, când a scris cartea – sfârșitul Ga laxiei Gutenberg și intrarea în epoca numită de el Galaxia Marconi.
Multe dintre intuițiile lui McLuhan s-au adeverit în timp: de pildă, ideea de sat global și de interconectare planetară; sau convingerea lui că tehnologia digitală creează adevărate extensii ale corpului și minții omenești. Cum tot el a vorbit despre instagram cu 60 de ani înainte de ivirea acestuia.
Dar viteza de schimbare a mediului prin care se transmite mesajul (propoziția „Mediul este mesajul“ îi aparține tot lui!) este uluitoare, iar astăzi, așa cum spuneam, deja am depășit granițele Galaxiei Marconi și suntem la începutul unei perioade pe care atâția dintre noi o văd ca stihială, o perioadă în care a apărut o inteligență extraumană, sub numele de inteligență artificială, iar ingerința acesteia în viețile noastre individuale și în funcționarea întregului sistem social, așa cum am constatat și altă dată, este din ce în ce mai puternică, tinzând să devină tiranică. Se experimentează crearea unor rețele neuronale artificiale după model uman, sunt în curs tot felul de cercetări științifice în tentativa abisală de o obține, pe cale artificială, niște dubluri ale ființei omenești cât mai aproape de original. Habar n-am cât de departe se va merge, ce se va reuși, dacă va fi benefic sau nociv rezultatul final, nu vreau să mă joc de-a predicțiile, în cazul acesta prefer pământul sigur al reprezentărilor tradiționale și aștept împăcat ca viitorul să înghită prezentul: ceea ce indeniabil se va întâmpla, dincolo de vrerea mea și a altora ca mine. (Oricum, deocamdată să reamintim o predicție a lui Bill Gates, care e de părere că dintre toate lucrurile descoperite vreodată de omenire unul va schimba fundamental lumea: inteligența artificială.)
Ei, dar, reamintind clasificarea făcută de filosoful canadian cu stabilirea celor patru mari epoci ale felului dominant de comunicare, la care se adaugă a cincea epocă Galaxia Marconi, și a șasea, sub imperiul AI, nu cumva m-am îndepărtat prea mult și nemotivat de tema (modestă sau majoră?) pusă în discuție aici, și anume soarta lecturii cărților de beletristică la noi, în acest moment? Nu: am convingerea că prin această referire am conturat cadrul general în care se desfășoară povestea noastră, aceasta cu scrisul și cititul, ceea ce era absolut necesar să fac.
Dezvoltarea tehnologică fulminantă a atins praguri de nebănuit: ne modifică structura mentală, ne modifică modul de a percepe lumea și de a trăi. Privim în jur și constatăm fără tăgadă că sunt tot mai puțini „oameni tipografici“ (îmi însușesc cu încântare formularea, o găsesc foarte potrivită), fideli unei civilizații a cărții tipărite și, în schimb, descoperim tot mai numeroși oameni marconieni. Dar nici aceștia, repet, nu au o soartă prea bună: căci, sub ochii noștri, le iau locul, cum să-i numesc?, aleg sintagma inși digitali; acești nou-veniți în prezentul nostru viețuiesc interconectați și se manifestă ca receptori ai torentului de mesaje de-a valma din spațiul virtual, dar, totodată, devin la rândul lor centre de emitere a unor mesaje care au un succes colosal, adună torențial sute de mii, milioane de urmăritori, în ciuda faptului că, cel mai adesea, conținutul lor e stupid (sau poate tocmai de aceea!), doldora de poze sclipicioase, și de emoticoane, și de jumătăți de cuvinte notate în grabă, neglijent, cu greșeli. Contemporanii noștri din această categorie sunt exponenții unei noi forme de umanitate, în universul căreia literatura valoroasă nu mai joacă decât un rol marginal sau nu joacă niciunul. Expresie a unui vădit regres, ei pot trăi fără Homer, Shakespeare, Goethe, Eminescu, Arghezi, Rebreanu, și ceilalți, și ceilalți și chiar se simt foarte bine, au sentimentul că nu pierd nimic. În ADN-ul lor această necesitate, a lecturii profunde, îmbogățitoare, nu există. Și nu există în compoziția lor mentală și sufletească nici organul de înțelegere și de plăcere pentru o astfel de îndeletnicire: să citești cu emoție, cu bucurie poezii, romane. Sunt indiscutabil convinși că aceasta este o irosire de care trebuie să se ferească, să se țină departe, ca de o gripă dăunătoare.
Cărțile, sigur, continuă să apară, dar cu un impact tot mai anemic asupra cititorilor. Avea dreptate Mihai Măniuțiu când constata cu amărăciune într-un interviu publicat chiar în revista noastră: „În ciuda bogăției de romane, de povestiri, a numărului extraordinar de creații bune, foarte bune și excepționale, figura scriitorului pălește și e tot mai puțin semnificativă în peisajele lumii de azi. Literatura va rezista, însă nu ca mit, simbol ori element central, ci mai degrabă ca apendice la ceva ce poate nici nu s-a născut/ inventat încă. Urmează, fără îndoială, decenii bizare. Niciun idol nu se va bucura de imunitate și nu va rămâne intact ori neatacat. Și totuși, în mod paradoxal, cererea de idoli va fi tot mai mare. Contradicția e atât de șocantă, încât vestejește, practic, tentația de a face predicții.“
În zilele noastre, autorii literari care cred că au succes se autoiluzionează cu naivitate. Nici tirajele mari, nici premiile literare, nici măcar studiile critice elogioase nu mai sunt o măsură a izbânzii literare. În mod sigur la noi în țară, probabil și în alte părți, cititorii adevărați pot fi numărați pe degete. (Nici cei care scriu nu se înscriu toți în această categorie, a pasionaților de lectură, cu asta suntem de acord, nu?…) Oamenii, cei mulți, care ar trebui să formeze marele public, consideră că nu mai au trebuință de beletristică. Eu, unul, nu-mi fac speranțe: apune o lume. Fără întoarcere. (Folosesc, iată, o sintagmă pe care am mai folosit-o și de data asta nu cred că mai e necesar, la sfârșit, semnul interogației.)