Spre deosebire de alți prozatori, Gabriela Adameșteanu lucrează în cicluri ample, fie că scrie ficțiune sau memorialistică. Cei care se întrebau de ce a reeditat nu demult Anii romantici (2014) au primit destul de repede un răspuns. Constând în noul volum Meserii nerecomandate femeilor, răspunsul atestă orientarea demersului memorialistic către formula unui ciclu care – dacă e să mă iau după zvonuri – va mai adăuga încă un titlu, aflat în lucru.
Dar, ca și în cazul romanelor autoarei, acest ciclu memorialistic nu se construiește cuminte, pe formula „romanului-fluviu“, în care fluxul amintirii se derulează etapă după etapă. Anii romantici se focalizau asupra „ghemului“ de întâmplări, speranțe și aspirații stimulate de eliberarea din 1989 și a urmărilor lor. Meserii nerecomandate femeilor deschide larg obiectivul „camerei de luat vederi“, cuprinzând întreaga viață a autoarei (ceea ce mă face și mai curios cu privire la conținutul și formula următorului volum). Metoda este cea a benzii lui Möbius: un du-te-vino bine strunit, mereu semnificativ, între trecut și prezent, ca și între realitatea autobiografică și literatură.
Gabriela Adameșteanu a întins încă de la titlul cărții o capcană, în care au căzut toți cei care au comentat-o până acum, oral sau în scris. Fiind vorba despre una dintre cele mai importante prozatoare contemporane, s-a presupus imediat că tema cărții este, într-un fel sau altul, relația ei cu literatura. Relația personală, ca și relația „de gen“: temă fierbinte, aceasta din urmă, cel puțin în mintea unora pentru care agitația și propaganda sunt mai importante decât literatura însăși.
În realitate, relația Gabrielei Adameșteanu cu meseria de scriitor este una dintre temele recurente în Meserii…, dar nici pe departe singura. Titlul la plural (meserii, femeilor) ne atrage, totuși, atenția că rememorarea nu se referă numai la meseria de scriitor, ci și la altele. După cum nu se ocupă numai de trecerea prin viață a autoarei, ci și a altor femei. Iar bărbații, adaug, sunt departe de a fi ignorați: adesea, ei ocupă, hélas, prim-planul narațiunii.
Cartea are trei părți care, deși de dimensiuni apropiate, au perspective diferite. Între ele există puncte de confluență, flash-uri și reveniri care sunt semnificative, nu redundante. Redundanța este un procedeu răspândit în memorialistică, însă Gabriela Adameșteanu își scrie „memoriile“ cu mână de romancieră, preocupată de ceea ce „a pățit“ (vorba lui Marin Preda) și de sensurile din spatele epicului, nu de obsesia de a lăsa urmașilor fragmente parenetice. Înțelepciunea, câtă este în Meserii… (și este!), e una personală, aplicabilă numai autoarei.
Prima parte a cărții se intitulează Fugind de meseria de scriitoare și se construiește în jurul nucleului familial. Prozatoarea se naște, culmea!, la Târgu Ocna, acolo unde tatăl, Mircea Adameșteanu, era într-un fel detașat cu serviciul, ca profesor de istorie și director de școală (calități în care se va afla în atenția oficialității, fie ea legionară, antonesciană sau comunistă). La un moment dat, familia se mută la Pitești, tatăl refuzând – din naivitate romantică?, dintr-o eroare de raționament? – Capitala. Acest refuz și consecințele sale (copilăria și adolescența petrecute la Pitești, într-o provincie destul de obscură în primele decenii postbelice) vor crea premisele unor dezvoltări ulterioare: traume, aspirații, studenția la Filologia bucureșteană etc. Mama era bucureșteancă și a alimentat-o constant și pe viitoarea scriitoare cu mirajul Capitalei, pe care, concluzionează aceasta din urmă, l-a acceptat numai întrucât îi plac orașele mari. Bucureștii în care trăiește din studenție nu-i plac, nici clima lor, nici umanitatea care-l populează, nici contrastele sale. „Acasa“ Gabrielei Adameșteanu, spune ea însăși, sunt dealurile, adică peisajul circumvicin Piteștilor.
Amintirile din această primă parte nu sunt cele ale copilăriei mici, freudiene. Ele încep abrupt, cu un episod de pubertate, întrucât prima parte a vieții viitoarei romanciere s-a desfășurat într-un mediu mic-burghez strâns și formalizat. Comunismul șubrezise baza materială a existenței burgheze – familia autoarei s-a luptat constant cu indigența –, însă nu reușise încă să-i distrugă sistemul de valori. Condiția femeii, fără să fie neapărat subalternă, era precis delimitată, iar tânăra era „ghidată“ (prin intermediul valorilor de care vorbeam) către orice altă condiție decât aceea de scriitoare.
De aceea, partea a doua a cărții se intitulează Am vrut să fiu scriitor, nu scriitoare. Nu m-aș grăbi să alunec pe coaja de banană gentil întinsă de o autoare inteligentă și abilă: Gabriela Adameșteanu nu face deloc feminism. Sunt convins că nu i-a scăpat subtilitatea lexicală românească, în care scriitor este de genul masculin (scriitoare fiind un derivat recent), dar roman este neutru, iar carte e feminin. A doua parte a volumului nu este un monolog pe tema stereotipurilor de gen din cultura noastră – care e departe de a fi cea mai progresistă, ceea ce nu înseamnă neapărat că e cea mai retrogradă –, ci o originală rememorare a devenirii ca prozatoare. Într-o lume literară în care modelele familiale din prima parte (Dodia, unchii paterni Oiță și Dinu) sunt înlocuite de modele literare (Nora Iuga, prima ei „profesoară de creative writing). Însă sensul noțiunii de „model“ se schimbă acum, atât pentru că literatura este altceva decât viața, cât și pentru că autoarea însăși intră în ecuația scrisului și condiția ei se transformă. Sunt în această parte a doua observații profunde despre viața literară din anii 1970-1989, dar și portrete extraordinare „în mișcare“ ale unor scriitori, de la Marin Preda la onirici și de la Virgil Mazilescu la Paul Goma.
partea a treia, intitulată Lumi paralele, introduce în ecuația rememorării un factor perturbator: dosarul de urmărire al tatălui. Mircea Adameșteanu a fost urmărit de Securitate din 1955 până la moartea timpurie, survenită în 1965. Motivele sunt precizate chiar în nota de închidere a dosarului: originea socială (chiabur și fiu de preot), rude în străinătate (în primul rând fratele Dinu Adameșteanu, celebru arheolog european) și suspiciunea de adeziune la Mișcarea Legionară (niciodată dovedită). Fiica parcurge înmărmurită dosarul și, pe lângă spectacolul uman al informatorilor și al ofițerilor brutali și inculți, ceea ce o tulbură sunt resorturile ascunse ale unor fapte și întâmplări privite până atunci în altă lumină. Își înțelege altfel tatăl și familia, dar se înțelege și pe ea altfel, în lumina revelațiilor aduse de această „existență secretă“ a tatălui, derulată pe retina ofițerilor care-l urmăreau și a turnătorilor care-l spionau. E formidabilă demontarea mecanismelor terorii, pe care Gabriela Adameșteanu o realizează în maniera ei romanescă, adică metodic, pătrunzător, dar rece și fără ostentație. Aș semnala episodul manifestelor din Pitești, în care Securitatea profită de moartea lui Mircea Adameșteanu spre a i le atribui, fără probe, și a închide dosarul. La fel de prețioasă este distincția pe care prozatoarea o realizează (vezi și titlul capitolului) între cele două lumi care au coexistat, în perioada comunistă: cea a părinților, urmăriți și tracasați de un regim opresiv, și cea a tinerilor, care încercau „să-și ia zborul“, construindu-și viața într-o libertate a elanurilor și visurilor proprii vârstei. Reconstituind biografia tatălui, prozatoarea ajunge, spuneam, înapoi la ea însăși și chiar la literatura ei, adeverind practic observația unor savanți, conform cărora traumele profunde se transmit genetic celor care nu le-au trăit pe propria piele.
Unde îmi place mai puțin Meserii nerecomandate femeilor (dar asta nu scade cu nimic valoarea cărții), este acolo unde prozatoarea se contrazice, în trecere, cu critica literară sau cu unii reprezentanți ai ei. Condiția criticului nu e grozavă în literatura noastră, însă mă tem că niciun scriitor nu câștigă dintr-o asemenea dispută. Nu dreptatea autorului e sub semnul întrebării: Gabriela Adameșteanu are uneori dreptate în observațiile asupra receptării cărților sale. Ceea ce lipsește este legitimitatea demersului: odată cartea publicată, opinia autorului asupra ei nu are altă autoritate decât cea a oricărui cititor, inclusiv criticul. Spre a păstra echilibrul, trebuie să spun că observațiile sunt formulate franc și se vor dovedi utile comentatorilor operei ei.
Revin acum la punctul de pornire. Capcana cărții constă în faptul că nu numai meseria de scriitoare ne apare ca nerecomandată femeilor. Ci și altele: cea de fiică, de soție – nu am insistat, din lipsă de spațiu, asupra aspectelor de viață intimă din carte –, ca și „profesiunea“ de burgheză într-un regim comunist. Și nu numai femeilor le sunt nerecomandate asemenea meserii. Nici bărbații, „stăpânii“ brebanieni ai societății și ai literaturii, nu ies mai puțin șifonați în urma exercitării profesiilor lor. Sensul uman al memoriilor Gabrielei Adameșteanu, tăcuta suferință a existenței pe care scrisul ei calm, sagace, o ascunde discret, nu ar trebui, cred eu, ignorate.
Aștept cu interes pasul următor. După Anii romantici, Meserii nerecomandate femeilor continuă acest proiect memorialistic, dintre cele mai originale din literatura română contemporană.