În 1993, toamna, la Chicago, venise Lev Dodin cu trupa lui de la Malîi Teatr și cu spectacolul Gaudeamus. Eram invitată în America și ca să cunosc, puțin, ceva din teatrul american. Eu vroiam la Dodin. Mi s-a spus, politicos, că nu intră în program. Am evadat, la fel de politicos, din traseul teatral prestabilit. Și n-am să uit niciodată ritmul incredibil de pe scenă, povestea, disponibilitatea actorilor, performanța lor, inventivitatea absolut inepuizabilă a imaginației regizorului. A fost un vis frumos de toamnă, singurul care a îmblînzit relația mea cu lumea de dincolo de ocean. Visul reapare. Din cînd în cînd. Și numai sub forma unui soldat zburător, care, nu se știe cum, ca un vrăjitor, stă suspendat lîngă un pian și cîntă, cîntă, în aer…
De cîțiva ani, de cînd Yura Kordonski, zburătorul meu, a sosit în România, de data asta nu ca actor, ci ca regizor, și a pus în scenă Unchiul Vanea, la Teatrul Bulandra, visul meu a dospit, a crescut, și-a multiplicat imaginile, sunetele, mirosurile, mi-a sporit obsesiile. Figura lui angelică, serafică, ascunde o imensă sensibilitate, o neliniște a creației care îl bîntuie, care îl angoasează, care îi alimentează o sumă, esențială, de îndoieli. Acel „față-n față“ cu el te marchează. Profund, fundamental. Ca și intervalul în care îl acompaniezi. Ca actor sau ca prieten. Yura este un artist puternic și fragil, un artist pentru care contemporaneitatea își are definite granițele, iar fantezia zburdă pe teritorii neîngrădite. Are o energie pe care rar ai șansa să o întîlnești. Este aceea a seducătorului. A căutătorului de drumuri nebătute, de spirit, de intersecții, de comunicare. De implicare în prezentul grav. Yura este artistul care pune lupa ca să studieze omul. Mai întîi de toate. Perspectiva asta este cheia oricărui spectacol al său. Dincolo de chipul lui liniștit voi vedea, întotdeauna, chioșcul din Unchiul Vanea. Și nasul de clovn al lui Horațiu Mălăele. Voi auzi tăcerile, și nu doar pe cele de dinaintea furtunii, greierii, șuieratul samovarului dus cu pași repezi de Mariana Mihuț, voi auzi ploaia, și poveștile halucinante spuse de Baltazar Baltazarovici, marinarul lui Victor Rebengiuc din Căsătoria, voi vedea ieșirea lui din scenă, memorabilă, îl voi vedea sărind pe geam și din atmosfera vodevilului pe funcționarul Ivan Kuzmici al unui actor mare, mare de tot, Cornel Scripcaru, dezertînd de la ceremonialul unei căsătorii aranjate, voi mai înțelege cîte ceva despre iubire, amînare, trădare, despre intelectuali și dictatură, despre întîrzieri de nerecuperat, despre timpul în doi, în doi mari artiști, Mariana Mihuț și Ion Caramitru din Sorry, din zonele insalubre ale unei lumi degradate, sordide, scîncetul și mirările lui Marius Manole în Inimă de cîine, măștile unui tip de clovnerie tristă, debutul clar pe scena naționalului, replicile unu la unu cu Victor Rebengiuc. Cum aș putea uita poemul dureros, simfonia despre iubire și abandon, despre relații dure, decisive, între părinți și copii, despre infernul pe pămînt care poate să fie transformat în paradis de o femeie. Temporar. Cel mai dificil și complex și desăvîrșit rol al Marianei Mihuț. Temporar. Ieșit din orice clișeu. Îngropați-mă pe după plintă. Un viscol al vieții pe pămînt și un iureș de stări și de neputințe. Mariana Mihuț, Marian Râlea, Claudiu Stănescu, Andreea Bibiri. Desăvîrșirea artei și lecția actorului într-un maraton al durerii. O definiție a durerii. O imensă lecție de teatru. Pescărușul, Erendira. Mistuitoarea iubire. Exegeze ale fantasticului. Exploatarea oniricului. A expansiunii lui. Toate aceste imagini se amestecă, se topesc în chipul și în vîna de artist a lui Kordonski. În cîntec de romanță rusească veche, pe care o cînt de atîtea ori, de atîtea ori, fără să știu boabă rusește. În ritmurile aventurii lui Apolodor, pinguinul tenor al lui Gellu Naum și, mai recent, al Adei Milea, care a cîntat ore în șir, non-stop, în mașina mea, pe cd-ul meu, de la mare, hăt, pînă la munte, ca să-l întîlnesc, puțin, pe Yura. Lucrase cu Mariana Mihuț și cu Victor Rebengiuc Conu Leonida. Era lună plină, plutitoare deasupra mea. A lumii. Nimeni nu se dădea dus, ore de poveste, ore de seducție.
Atunci l-am pomenit prima oară pe Iosif Aleksandrovici Brodski. Născut la Sankt Petersburg. Leningradul unde au trăit, s-au format și au lucrat și Kordonski și Natalia Melnikova, critic de teatru, soția lui Yura. Am dezbătut toți trei, cîndva, atitudinea acestui poet, eseist, filosof, laureat în 1987 al Premiului Nobel pentru Literatură. În 1958 a publicat în ziarul „Leningradul de seară“ foiletonul Un trîntor de la periferia societății. Imediat după asta începe o primă punere sub urmărire. În 1964 este arestat și, în urma unui control medical aranjat, este internat la psihiatrie. Este condamnat pentru „parazitism social“ și deportat temporar într-o regiune. În 1972 fuge în Austria și, de acolo, în SUA, unde se stabilește și va preda la universități mari americane și britanice. Yura este exact de vîrsta mea. Vorbind și analizînd mereu altceva din opera lui Brodski îmi povestea cum acest poet protestatar a devenit modelul lui. Cum mergea prin fața casei lui în semn de solidaritate. Și de recunoaștere a unui model. A celui care iese din linie. Chiar cu prețul vieții. Se simțea, spiritual, aproape de universul poetului. De puterea lui de a se delimita de oroare prin cuvînt. Prin artă. Tot ce am simțit și eu față de mentorii mei. De cei cîțiva disidenți români. Față de distanța pe care trebuie să o iei în relație cu formele perverse ale compromisului. Profesorul lui, regizorul Lev Abramovici Dodin, i-a stimulat conștiința și harul. Forma lui de a prelua nedreptatea umană crasă și de a o anliza. Ca formă de protest. Ca pe ceva esențial. Ca pe un sîmbure al existenței și al artei sale. Pe asta stau spectacolele sale. Așa se leagă ele în estetica acestui regizor și în raportul meu cu arta lui.
Crimă și pedeapsă, montarea de la Teatrul Bulandra, sala „Toma Caragiu“, este un exercițiu dens al conștiinței. Al izolarii, al claustrării și al punerii sub lupă a unui destin tulburat, al unei identități cu voci interioare, cu stări, cu o reflecție asupra nedreptății, a minciunii, a vinovăției, a greșelii capitale. Personajul principal este multiplicat. Trei chipuri, trei ipostaze ale aceluiași eu hăituit de sine. Într-o cameră ca o celulă, de spital psihiatric, de mănăstire, un om își observă alienarea. Începe acest proces privind cum îl văd ceilalți. Spectacolul Metamorfoza, premiera lui Kordonski de la Teatrul „Excelsior“, pleacă de aici. Parabola lui Kafka nu este altceva decît un studiu, un laborator pe care Yura îl propune actorilor, minunat aleși și conduși, pentru a analiza alienarea lui Gregor Samsa. Cel marginalizat. Îndepărtat. Cel de care se leapădă în primul rînd familia. Cînd nu mai este de folos. Societatea, familia, noi nu avem nevoie de oameni. De suflete. De probleme. De abisuri. Doar de ce este și ne este de folos. Direct și imediat.
Mi-am dat seama la un moment dat că așa ar trebui să-l observ pe Yura. Am reanalizat spectacolele sale. Le-am revizitat, parcurgînd și etape ale devenirii mele. Nuanțarea esteticului și mai cu seamă a componentei vizuale – cu totul excepțională scenografa Oana Micu în Metamorfoza – a determinat forța ideii în jurul căreia a țesut o construcție. Zburătorul meu, Yura Kordonski, revine mereu, montează și pleacă, ca într-un ritual de care teatrul românesc are nevoie. Cu el, ne desprindem de mal, încet-încet, și ne învîrtim în caruselul iubirii de artă, de scenă, de oameni. Tare, tot mai tare.
De aici pleacă și analiza ce va urma pentru Metamorfoza de la Excelsior.