Corespondența lui Proust pare să fie o mină inepuizabilă: a apărut acum, în îngrijirea lui Pascal Fouché, un volum de Scrisori regăsite, 1912-1922 (Lettres retrou vées, Gallimard, 2025). „Inepuizabilă“ nu e o figură de stil: să ne amintim că americanul Philip Kolb a publicat, între 1971 și 1993, nu mai puțin de 21 (douăzeci și unu) de volume de corespondență proustiană, adică vreo 5000 de scrisori ceea ce, după estimarea lui Kolb, ar reprezenta a zecea parte din corespondența lui Proust. Recentul volum „acoperă“ o perioadă importantă din viața scriitorului: sunt anii în care Proust se apropie de Gaston Gallimard și începe să-și publice opera la editura care s-a numit mai întâi Éditions de la Nouvelle Revue française. Se știe că scriitorul i-a propus Editurii N.R.F. primul volum din ciclul său romanesc, dar a fost refuzat. În ce privește motivele acestui refuz există mai multe versiuni. Cea mai cunoscută din ele îl face pe André Gide responsabil de această monumentală eroare, Gide fiind încă de atunci unul din membrii cei mai prestigioși ai grupării N.R.F. O altă versiune avansează ideea unei culpe colective, deoarece toți membrii comitetului de lectură s-ar fi speriat de dimensiunile ieșite din comun ale proiectatului roman. Fapt este că Proust se decide în 1913 să publice Swann, pe cheltuiala lui, la un editor mai puțin cunoscut atunci, Bernard Grasset (nu-i vorbă că și Gallimard era departe de celebritatea pe care o va câștiga ulterior). Gide își dă seama de greșeală, iar Gaston Gallimard va depune toate diligențele pentru ca Proust să denunțe contractul cu Grasset și să devină un autor N.R.F. De altfel, schimbul de scrisori dintre Proust și Gallimard este coloana vertebrală și partea cea mai interesantă a volumului.
La Nouvelle Revue Française a apărut în 1909. Publicație lunară, s-a impus curând ca o revistă de înaltă ținută. În perioada interbelică a fost un adevărat reper intelectual. Editura care folosea sigla N.R.F. era condusă de Gaston Gallimard, fondatorul unei dinastii care se află și astăzi în fruntea editurii. De altfel, din 1920 N.R.F. se transformă în Editura Gallimard care n-a încetat, de atunci încoace, să se dezvolte și să se extindă. Din păcate, revista – ca atâtea alte publicații similare – n-a rezistat: în 1999 a devenit trimes trială, în vremea din urmă a apărut de două ori pe an, ceea ce înseamnă o agonie prelungită. Proust con sidera că grupul de la N.R.F. era familia sa spirituală și se arăta sensibil la faptul că recenziile de carte din revistă purtau semnăturile unor mari critici. Să notăm și că unul dintre animatorii grupului, Jacques Copeau, a în ființat în 1913 Théâtre du Vieux-Colom bier, și acesta un re per cultural al acelor ani.
În relația epis tolară cu Proust, Gaston Gallimard este extrem de prevenitor și declară, în repetate rânduri, că este dispus să răspundă tuturor exigențelor celui pe care îl consideră, fără rezerve, un mare romancier. Rezolvă problemele financiare cu Bernard Grasset, îi acordă lui Proust drepturi de autor consistente. Cum este deseori plecat, deleagă două persoane de la editură, mai întâi o doamnă, Berthe Lemarié, apoi o persoană, Gustave Tronche, care e într-un fel mâna sa dreaptă în chestiuni administrative, să fie interlocutorii scriitorului. Inutil să spun că ambii sunt foarte competenți și reacționează cu o promptitudine exemplară. De mare folos este și o dactilografă eminentă, domnișoara Rallet, care face adevărate miracole, izbutind să țină pasul cu corecturile pe care romancierul le face într-un ritm amețitor. Proust nu e un autor comod: era deja o performanță să-i descifrezi manuscrisele și să pui în ordine foile pe care le tot adăuga. După ce se încheie Primul Război Mondial, Gallimard rămâne fidel angajamentelor mai vechi: reeditează Swann, tipărește aproape concomitent À l’ombre des jeunes filles en fleurs și Pastiches et mélanges. Premiul Goncourt, atribuit (oarecum surprinzător) în 1919, îl face cunoscut pe Proust unui public mai larg. În ultimii ani de viață scriitorul lucrează încontinuu, pregătește pentru tipar celelalte volume din À la recherche du temps perdu, corectează, urmărește ecourile din presă, se îngrijește ca exemplare din cărțile sale să ajungă la prieteni sau la personaje din înalta societate – baronul X ori contesa Y. E felul lui de a păstra contactul cu saloanele unde ajunge acum, din cauza sănătății precare, tot mai rar. Ultima scrisoare a lui Proust către Gustave Tronche, omul lui Gallimard, e din 9 septembrie 1922; Proust moare peste două luni și zece zile, în 18 noiembrie.
Aceste epistole au fost scrise în urmă cu un secol, dar țin parcă de o altă lume. Frapează mai întâi civilitatea ireproșabilă, formulele de politețe nu sunt de circumstanță, ci se înscriu firesc în discurs. De la patron de editură la dactilografă scriitura e elegantă și nuanțată. Extraordinar este, apoi, impactul pe care îl putea avea o revistă literară, care impunea scriitori și făcea posibil un anumit climat propice dialogului. În fine, suntem în epoca în care scrisoarea încă reprezenta o for mă privi le giată de comu nicare. Proust constituia, desigur, un fe no men, Philip Kolb ne spune că era ca pabil să scrie până la 18 mi sive într-o zi, dar mai toți scriitorii impor tanți ai vremii ne-au lăsat cores pon dențe bo gate, de la Gide la Valéry și de la Claudel la Martin du Gard (unele dintre ele se regă-sesc, comen tate stră lucit, în cartea lui Li vius Ciocârlie Mari corespondențe). Scri soa rea era și o formă de manifestare a res pec tului față de celălalt. Lumea de acum un veac se tot îndepărtează, din nefericire, de noi.