Nu cred că e doar o impresie a mea că Horia Al. Căbuți și-a îndesit prezența în revistele literare, a depășit perimetrul în care evolua în trecut și chiar a „explodat“ prin frecvența și diversitatea eseurilor în ultimii ani. De la Contrateme la Paradoxul de luni și acum la Jocul de-a lumea (toate la Editura Limes) a trecut puțin timp, 2023-2025, ceea ce pe mine mă bucură pentru că îmi dă mai des ocazia unor lecturi substanțiale și plăcute, așa cum sînt cele ale textelor eseistului din Arad.
Mi se spunea, cînd eram mult mai tînăr și nu credeam că e posibil, fascinat fiind de poezie și teatru, că va veni o vreme cînd voi prefera decis non-ficțiunea și eseurile. Iată că trecerea timpului mi-a adus această revelație. Astfel, autori subtili, cum este și Horia Al. Căbuți, au cîștigat un cititor și cine știe cîți poeți și romancieri sînt pe cale să piardă unul.
Atuurile lui Horia Al. Căbuți, pe care și le joacă foarte bine sînt, în opinia mea trei: informația foarte bogată pe care o deține în domenii extrem de diverse, de la filosofie la astrofizică și de la matematică la arta plastică, apoi capacitatea de a relaționa, interdisciplinar, noțiunile pe care le vehiculează în cunoștință de cauză, în fine, stilul atractiv și lipsit de pedanterie în care scrie. S-ar mai adăuga varietatea subiectelor. Autorul nu se cantonează într-un domeniu, nu caută să epuizeze (mai puțin frumos s-ar spune: „să tocească“) o temă. El trece grăbit mai departe, precum chiriașul lui Topîrceanu. „De teamă să nu mă fixez“ i-ar putea fi deviză.
Nu voi descrie și nici măcar nu voi rezuma niciunul din duzina de eseuri pe care ne-o oferă cele 200 de pagini ale volumului, la care se adaugă bibliografia. Ar fi echivalentul povestirii stîngace a unei anecdote bune. O să încerc doar să descriu volumul la care mă refer prin propria lui substanță.
Într-unul dintre eseuri, Polifoniile complexității, Horia Al. Căbuți scrie chiar un fel de poem în proză despre procesele deosebit de complicate ce se produc într-o plantă de trifoi și, de aici, despre ordinea sau dezordinea divină a clorpastelor și stromulelor. Autorul mobilizează cantități enorme de erudiție și un material bibliografic vast, care excede fabulos realitatea aparent simplă a existenței celor trei frunze care, în situații excepționale, eseistul omite să ne indice probabilitatea, devin patru și aduc noroc.
Desigur, o cercetare, cît de superficială, ne lămurește că un trifoi cu patru foi este de găsit doar o dată după răscolirea a 5000 de plante, adică fenomenul se produce de 200 de ori mai des decît prezența, pe o variantă simplă, de șase numere, a acelorași cu cele extrase la o tragere loto. Dar, în executarea piesei polifonice a textului său, scriitorul mobilizează volumele astrofizicianului Hubert Reeves, ale biologului Richard Dawkins, după ce îl citează în treacăt pe Hippolyte Taine, considerațiile lui Bergson și ale Sfîntului Patrick, investitorul trifoiului cu titlul de plantă a fericirii. Abia mai tîrziu ajunge eruditul la Teoria complexității pe care Murray Gell-Mann a desprins-o din Teoria Haosului și la Ian Stewart, cel care admitea complexitatea oricărui proces simplu, aparent elementar. Mai departe, sîntem conduși la fizicianul Lee Smolin, la Stéphane Lupasco și metalogica sa, la Edward Lorenz, omul cu fluturele, și abia apoi la tainele creației, aruncînd „o timidă privire“ asupra unor sfinți ca Grigore Taumaturgul și Augustin, ca să meargă pînă la Clement din Alexandria și Origene pentru a reveni la Georg Cantor și mulțimile infinite. La urmă de tot, după ce își încheie toate, dar niciodată nu vor fi toate, periplurile științifico-filosofice la care l-a îndemnat observarea banalului trifoi, atît de apreciat de rumegătoare imune la teoria lui Murray Gell-Mann, Horia Al. Căbuți nu ne dezvăluie dacă lumea e simplă sau complexă, ci se refugiază în concluzia eminesciană conform căreia „lumea-i cum este“.
O plăcută istovire cuprinde cititorul – care a alergat de la paginile eseistului atît de polifonic și reactiv la Wikipedia și Chapt GPT ca să se lămurească suplimentar – la finalul lecturii. Mintea lui, a cititorului, s-a îmbogățit, percepția i s-a ascuțit, circumvoluțiunile i s-au încrețit și micile celule cenușii, cu toate că e un proces improbabil, s-au înmulțit. Revenim reconfortați la constatarea că lumea e plină de idioți, dar noi, și, mai presus de noi, Horia Al. Căbuți, ieșim din obșteasca prostie, avem o cale spre lumină și putem avansa de-a lungul ei, purificați de cunoaștere, ce dă senzația nemuririi. „Căci dobândim o faimă, ea tocește/ Tăișul coasei și vom fi stăpâni/ Ai veșniciei.“ Așa ne asigură, în piesa lui Shakespeare, Regele Navarrei și vom fi recunoscători eseistului nostru că ne induce simțirea mirifică a biruirii efemerului.