La Editura Casa Cărții de Știință din Cluj-Napoca, în colecția „Scriitori aleși“, a apărut o nouă lucrare semnată de Irina Petraș, intitulată Moartea la purtător. Din Nota asupra ediției aflăm că volumul reprezintă o relectură – cu revizuirile de rigoare – a cărților precedente ale autoarei privind problema muritudinii. Este vorba despre Știința morții (vol. I-1995, vol. II-2001), Despre feminitate, moarte și alte eternități (2006) și Moartea la purtător. Stări și cuvinte (2012). Recentul volum reia titlul eseului din 2012, dar îi modifică subtitlul. De data aceasta, în loc de Stări și cuvinte avem Fragmentarium. Exegeta mărturisește că a încercat să circumscrie un portret al omului trecător din perspectiva unei „muritoare lucide“. Cum omul este singura ființă care poartă cu sine conștiința finitudinii sale, este firesc ca problema morții să se găsească printre preocupările sale majore. De aici numeroasele meditații și interogații care au marcat de-a lungul secolelor gândirea numeroșilor filosofi și literați. În ceea ce o privește pe Irina Petraș, surprinde luciditatea cu care ea abordează problema morții, în care vede un dat firesc al condiției umane. Deși lucrarea este structurată pe mai multe capitole și subcapitole, autoarea mizează, în manieră eseistică, pe fragment și pe divagare. O digresiune savantă, livrescă, realizată în progres, care propune o interpretare. Meditațiile intermitente permit revenirile și revizuirile, atrăgând atenția asupra faptului că nimic nu este definitiv, informația putând fi oricând îmbogățită. În prelungirea lui Andrei Pleșu și a lui Gabriel Liiceanu, Irina Petraș realizează un elogiu al fragmentului, considerat „procedura intimă a gândirii“. Raționamentul fiind în mod fatal fragmentar, este firesc ca și scrisul să urmeze aceeași cale. Alcătuită dintr-o țesătură de fragmente și divagări, cartea se transformă într-un lung exercițiu de luciditate în problema muritudinii.
În fruntea lucrării se găsește un citat elocvent din cunoscutul studiu La mort al lui Vladimir Jankélévitch, în care filosoful francez atrage atenția asupra faptului că „trestia gânditoare știe că moare“. Dar problema fragilității condiției umane nu i-a preocupat doar pe gânditorii de profesie, ci și pe oamenii din popor. Stă dovadă în acest sens extraordinarul basm Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Drept consecință, Irina Petraș a ales drept motto și un fragment dintr-un cântec popular, care atrage atenția asupra efemerității condiției umane: „…numa m-or vedea că nu-s…“
În studiul introductiv, exegeta reconstituie istoria cărților pe care le-a consacrat problemei morții. Reîntoarcerea periodică la această temă obsedantă reprezintă și o tentativă de înfruntare a stingerii iminente. Moartea la purtător reunește noile, dar și o parte din vechile meditații ale Irinei Petraș. Titlul i se pare nimerit, deoarece exprimă foarte bine viziunea ei în privința muritudinii. Este vorba despre un termen inventat cu scopul de a numi faptul-de-a-fi-muritor și care să sugereze complexitatea destinului uman efemer. Marea problemă a celui care se apucă să studieze problema morții este aceea că nu se poate baza decât pe o serie de experiențe indirecte, preluate din realitate și din ficțiune. Nu întâmplător, unul dintre cele mai interesante capitole ale cărții se intitulează Înfățișări ale morții în literatură. Din păcate, cel aflat în pragul marii treceri nu mai poate depune mărturie despre experiența trăită.
Autoarea simte în mod acut conștiința provizoratului, pe care îl acceptă cu luciditate. Spre deosebire de alții, ea nu se revoltă împotriva destinului potrivnic, deoarece știe că împotrivirea ar fi oricum zadarnică. În această acceptare senină poate fi identificat sensul mioritic al meditațiilor Irinei Petraș. Ea recunoaște că observațiile sale nu s-au născut dintr-o aplecare macabră. Deși are o veche obsesie a morții, aceasta nu se traduce prin stări de spirit angoasante și prin spaime. Conștientă de condiția ei efemeră, nu se amăgește. Nu crede în viața de apoi, nici în nemurirea sufletului. Viața este văzută ca uniunea dintre minte și trup, o uniune ce presupune însă și problema stingerii viitoare. Lucrurile dobândesc o altă greutate din perspectiva morții asumate, ceea ce o face să creadă că lumea ar putea fi mai bună dacă ar fi „învățată să moară“. I se pare mult mai eficient să trăiască asumându-și conștiința morții decât să lupte împotriva ei. Deși citește demult timp tot ce găsește pe această temă, Irina Petraș nu se gândește să elaboreze un studiu doct, ci preferă să își asume libertățile eseului. Cu toate acestea, rezultatul este unul spectaculos: o carte profundă, bine documentată, care se citește cu real interes, chiar dacă subiectul abordat nu este unul tocmai vesel. Autoarea declară senin că nu îi este frică de sfârșitul inexorabil și recunoaște că i-ar plăcea să elaboreze o cuprinzătoare „antologie a morții“, care să vizeze domenii diferite precum literatura, pictura, sculptura și muzica.
Moartea la purtător este o carte incitantă, o lungă meditație asupra efemerității condiției umane.