Savu Popa demonstrează în cel mai recent volum al său cum realitatea cotidiană tracasantă poate să genereze noi nivele de percepție a mediului exterior, mecanism care poate fi considerat drept unul escapist, asigurând un moment de anulare a problemelor zilnice. Cartea Arborele îndoielii (Editura pentru Artă și Literatură, 2025) cuprinde o serie de povestiri care, deși nu au legătură între ele la nivelul subiectelor abordate, capătă coerență prin tehnica folosită de autor. Cu cât înaintăm mai mult în lectura fiecărei povestiri, observăm cum planul realității verosimile se subțiază din ce în ce mai mult, până se risipește întru totul. Abstractul, care poate fi recunoscut prin ingerințele unor tușe fantastice, definește mai ales ultimele povestiri. În ceea ce privește o dominantă evidentă la nivelul construcției actanților, putem observa că personajele suscită o dublă reacție din partea cititorilor, care s-ar putea rezuma la mysterium tremendum et fascinans, prin faptul că posedă atribute ce le depășesc pe cele ale anatomiei umane firești. Fie că vorbim despre personaje care emană energii supranaturale prin toți porii sau că sunt profesori ale căror frustrări converg în practici absurde, Savu Popa stăpânește știința de a construi personaje de reținut.
Prima povestire este bine construită, având rolul unui preambul, introducând cititorul în imaginarul fantastic al scriitorului. Intitulată sugestiv Copilul fosforescent, proza începe într-un stil natural, verosimil, care nu ar da de bănuit cititorului următoarele artificii stilistice la care apelează autorul. Etapizat, se întrevăd coordonatele unei narațiuni care depășește limitele normative ale realității, prin portretizarea destinului stigmatizat al personajului fosforescent, care este condamnat să își tortureze spiritul de om matur în corpul unui copil. Reacția personajului-narator, când înțelege gravitatea și ciudățenia situației copilului este una rece, care lasă loc interpretărilor despre raportul dintre noi și ceilalți. Textul poate fi văzut asemenea unei codificări despre reacția indolentă a umanului în fața nevoilor acute ale celorlalți.
Deși regăsim personaje ale lumilor ficționale, care surprind prin construcția lor neobișnuită, cu atribute care se pot încadra în registrul fantasticului, putem să extragem din țesătura polisemantică a textelor situații de viață familiare precum: resemnarea, ignoranța, izolarea, alienarea. Aceste situații – la fel ca în viața reală – împart același generator: existența sau inexistența conexiunii interumane, care poate să producă astfel de afecte ce creează o existență cangrenată și o continuă luptă cu sinele. Autorul creează cu succes o atmosferă absurdă, cu oarecare valențe kafkiene. Astfel, fundalul în care se petrece acțiunea intensifică și mai mult atmosfera nefiresc de tristă și de anomică. Personajele resimt o continuă stare de captivitate și izolare, fără să găsească o soluție punitivă pentru destinul lor de proscriși: ,,Trebuia să grăbesc pasul, posibilitatea de a mă adăposti era total absurdă, ținând cont de timpul limitat. Musai să încep să fug până în stația unde probabil că se baricadaseră atâția oameni, încât, cu siguranță, nu mai era loc să găsesc și eu adăpost de urgia ploii.“ (Călătorie într-un fulger)
Întrezărim și înglobarea unui fond bogat de mituri și credințe autohtone, bine integrate la nivelul prozelor, precum textul Ielele de ceață, validând capacitatea autorului de a jongla cu mai multe tehnici prin care conturează dimensiunea fantezistă a textelor. Chiar dacă acțiunea este plasată la țară, în oraș sau chiar dincolo de spațiul terestru al lumii, se resimte constant un sentiment al fricii față de exterior, fapt care reflectă și în confesiunile personajelor: ,,Aveam senzația că pereții se mișcă și că, în curând, aveau să ne strângă, să mă strângă precum capetele unei menghine turbate și că singura soluție rămăsese fuga.“ (Dragonul profesoarei)
Cartea lui Savu Popa reunește o serie de povestiri unde fațeta normalității se împletește cu dimensiunea neobișnuitului, scoțând la iveală frânturi din existență care alcătuiesc semnale de alarmă în legătură cu sentimentul neintegrării, al singurătății și al lipsei de înțelegere. Stările descrise pot fi considerate o radiografie a simțămintelor oamenilor în prezentul din ce în ce mai tracasant și sufocat de un egoism înspăimântător când vine vorba de acceptarea celuilalt.