La începutul anilor 1970, Cornel Ungureanu și Adriana Babeți erau vedetele publicisticii de la revista Orizont. Erau cei mai tineri membri ai redacției și veniseră în presa culturală cu o energie debordantă. Pe lângă articolele de critică literară, au scris mai multe reportaje care au stârnit rumoare în epocă. S-au insinuat în mediile interlope ale Timișoarei, s-au împrietenit cu prostituatele și au petrecut zile în șir alături de femeile de la una din fabricile orașului. Fără constrângerile aduse de Tezele din iulie 1971, probabil că profilul lor intelectual ar fi arătat astăzi cu totul diferit. Dacă mica fantă de libertate de la mijlocul anilor 1960 n-ar fi fost brutal obturată, istoriile literare ar fi consemnat un cuplu de reporteri „năvalnici“ în alerta tradiție a genului ilustrată de autorii timișoreni și central-europeni ai perioadei interbelice, aflați sub influența lui Karl Kraus, Joseph Roth și Egon Erwin Kisch.
Cornel Ungureanu se transferase la Orizont de la Teatrul Național din Timișoara, unde fusese secretar literar. Adriana Babeți venise direct din facultate, renunțând pentru o vreme la cariera universitară. A ajuns la catedră după lunga paranteză jurnalistică, la încurajările, somațiile și amenințările mele. Cornel Ungureanu și-a prelungit, firesc, exercițiile cultural-pedagogice în cursuri și seminare ce au fermecat generații întregi de studenți. De altfel, și Cornel, și Adriana se numără printre cei mai străluciți profesori care au trecut vreodată prin Universitatea de Vest din Timișoara.
M-am alăturat acestui cuplu indestructibil în 1981. (Și indestructibil a rămas până la capăt.) Scriam cronici literare la Orizont încă din timpul facultății. Timp de aproape un an am predat limba engleză (completată cu ore de educație fizică) la școala din Vârciorog, județul Bihor. În tot acest interval, Cornel și Adriana se frământau să găsească soluții de a mă salva din ghearele unui sistem de învățământ care garanta îndepărtarea de cultură – adică ratarea. Prilejul a venit când la revistă s-a eliberat un post de corector.
Am stat, așadar, umăr la umăr, patruzeci și patru de ani. În 1989, când, mai mult de nevoie decât de voie, am preluat conducerea Orizontului, am reușit să construim o revistă așa cum Cornel Ungureanu și-a dorit întotdeauna: dinamică, de înalt nivel intelectual și totodată accesibilă, cu o pronunțată aplecare spre reflectarea fenomenului cultural viu. Prefacerile ulterioare n-au alterat prea mult impulsurile inițiale, generate, la rândul lor, de „evul aprins“ în care nimerisem. Chiar dacă am început să călcăm tot mai des pe căi lăturalnice (Cornel a pășit cu fermitate în zona istoriei literare, Adriana a îmbrățișat comparatismul literar, iar eu anglistica și americanistica), Orizontul își urma neabătut programul pe care i-l stabilisem. Și sperăm că și-l va continua încă multă vreme.
Din numeroasele noastre discuții și reflecții s-au ivit germenii marelui proiect literar, cultural, intelectual și civilizațional – unul din cele mai importante din România postcomunistă – „A Treia Europă“. Au existat mulți care nu l-au înțeles. Și încă mai mulți care l-au răstălmăcit, atribuindu-i intenții necurate. Dar au fost și mulți care au priceput că o țară se îmbogățește doar prin absorbirea unor noi valori și prin dialog permanent și fecund. Rolul de profesor și mentor al lui Cornel Ungureanu a fost, și în acele împrejurări, decisiv.
Herderian prin structură și opțiuni, Cornel Ungureanu a visat mereu să instituie în jurul său o provincie pedagogică. Adică un spațiu ideal, aproape utopic, în care individul să se formeze în mod armonios. Credea cu tărie în făurirea unei comunități în care educația și cultura sunt pilonii centrali ai vieții sociale – un loc în care oamenii cresc prin literatură, artă și disciplină morală.
Dar tot ce aș spune despre valoarea și importanța lui ca om și scriitor sună calp, de vreme ce Cornel Ungureanu nu mai este. Într-atât de absurdă mi se pare dispariția lui de nimic anunțată, încât orice aș adăuga n-ar face decât să amplifice tragedia. Și asta pentru că vorbim despre un personaj în jurul căruia se învârtea întreaga viață literară a Banatului. Ar trebui să spun că vom încerca din răsputeri să-i ținem locul. Dar n-am s-o spun, pentru că știu că nu e adevărat. Nimeni nu va mai avea generozitatea, disponibilitatea, energia și căldura lui de a-i asculta pe semeni, de a-i îndruma, încuraja și promova. Cred că pot fi numărați pe degetele de la o mână scriitorii iviți în ultima jumătate de secol în Timișoara și în Banat care să nu fi avut girul lui Cornel Ungureanu.
Pe lângă vocația construcției, o avea pe cea a prieteniei. Legăturile cu cei care i-au fost aproape s-au dovedit trainice. Purta cu sine nostalgia unui paradis pierdut, în care nu exista linie despărțitoare între literatură și respirația umană. Entuziasmul său era atât de copleșitor, dorința de a face bine atât de irepresibilă încât depășeau granițele lumii în care trăiam. Pentru că, da, în Cornel Ungureanu viețuia un veșnic neadormit Don Quijote, care nu doar că se lupta cu morile de vânt, dar le și construia. Pentru el nu existau piedici nu pentru că ele nu s-ar fi ivit la totul pasul, ci pentru că le ignora. Capacitatea de visare, ardoarea construirii de edificii spectaculoase îl ajutau să sară cu o agilitate de felină peste orice obstacol.
În urmă cu doi ani, când Cornel Ungureanu a devenit octogenar, am scris un text în care încercam să-i creionez portretul și să pun în evidență harul de a mișca lucrurile. Foloseam atunci metafora corporației, a unui mecanism gigantic aflat în continuă expansiune. Reproduc câteva fragmente, sperând că, atunci, am reușit să surprind ceva din esența personajului care a fost și va rămâne unic:
„Când Cornel Ungureanu a împlinit 60 de ani, Nicolae Manolescu l-a definit – și avea perfectă dreptate – ca fiind o instituție. Mă întreb ce calificativ i s-ar potrivi astăzi, douăzeci de ani mai târziu, ca în aventuroasele vise ale mușchetarilor lui Dumas. Primul termen care-mi vine în minte e cel de corporație. Vastitatea creației, expansiunea necontenită în noi și noi domenii de cercetare, curiozitatea dublată de competență, fervoarea instituțională și căldura umană sunt atuuri pe care nu le întâlnești la mulți dintre contemporani. Iar ele se vor rări pe an ce trece, odată cu schimbarea dramatică a paradigmei civilizaționale. Cornel Ungureanu e un însetat de cunoaștere, pe când intelectualul de succes al anilor ce vin va fi unul care va înlocui cunoașterea cu dogmele ideologice și cu disprețul față de criteriul estetic. Ceea ce-l particularizează pe Cornel Ungureanu între criticii generației sale – dar și față de cei care vin după el – e uimitorul talent de prozator. Fraza lui are lipici, pagina luminozitate și stilul stringență. Îl citești pe Cornel Ungureanu chiar și atunci când, la primă vedere, subiectele nu te atrag. Altfel spus, îl citești pentru el însuși, ca instanță critică și axiologică indiscutabilă, așa cum, altădată, erau citiți E. Lovinescu, G. Călinescu ori, mai aproape de noi, Alexandru Paleologu, Alexandru George, Nicolae Manolescu ori Mircea Martin, posesori, cu toții, ai unei admirabile «dicțiuni a ideilor».
Așa am ajuns să aflu despre fabulosul epos banatic, de spre personaje fantaste precum Tata Oancea și întreaga pleiadă a țăranilor-cărturari, editori de ziare și reviste di ntr-o provincie pedagogică impro babilă și fascinantă, care l-ar fi încântat și pe inventatorul sintagmei, Goethe. La fel ca și ilustrul autor german, Cornel Ungureanu a risipit idei și proiecte cât pentru zece generații. Pe unele le-am prins din zbor noi, ucenicii lui, devenind un fel de involuntari Eckermanni, altele s-au stivuit deja în mica bibliotecă a proiectelor eșuate a fiecăruia dintre noi. Scriu despre Cornel Ungu – reanu cu o sfiiciune pe care nu mi-o pot înfrânge. Îi datorez prea mult pentru ca rândurile mele să nu fie subiective și să nu iște sus – piciunea că vorbesc doar pentru a-mi plăti, la ceas aniversar, datoriile restante. Ele nu sunt doar restante, ci imposibil de onorat. Îi rămân veșnic debitor, amăgit doar de speranța că nu l-am dezamăgit prea tare. Adevărul e că nu-mi pot imagina literatura Timișoarei și a Banatului altfel decât am văzut-o prin lentilele cosmice șlefuite de el. Asta nu înseamnă, cu niciun chip, că avem de a face cu un critic provincial. Dimpotrivă, marele său proiect, Geografia literară a României, reprezintă dovada cuprinderii unui areal vast în care sunt incluse, cu o tehnică a definirii extrateritorialității care va face școală, și spațiile nevrozei central-europene, și suplețea fără cusur a sudicilor, și expresivitatea născută din insondabile adâncimi ale teritoriilor moldave având drept axă centrală Prutul.
Mulți dintre cei pe care-i regăsiți în sumarul acestei cărți au debutat, li s-a pus în evidență valoarea ori chiar s-au consacrat cu ajutorul lui Cornel Ungureanu. Vocația de profesor și îndrumător e atât de uimitoare și atât de vulcanic-irepresibilă, încât ea s-a exercitat cu egală forță și pe vremea când nu avea încă o catedră, și se manifestă și acum, când n-o mai are. Pentru simplul motiv că el e o catedră în sine, un șuvoi energetic capabil să ia cu sine tot ce întâlnește în cale. Întrupare a însăși ideii de cultură, Cornel Ungureanu e un noroc pe care Timișoara îl are – dacă îl are – o dată la o generație. Amestecul de generozitate, de muncă neîntreruptă, de inspirație, de sondare a dimensiunilor senzoriale și extrasenzoriale ale literaturii îl particularizează în cel mai înalt grad și fixează efigia unui mod de a trăi în înaltul culturii.“ La despărțire, îi adresez în chip de bun rămas cuvintele – împrumutate din James Joyce – pe care i le adresam atunci ca urare: să-ți fie călătoria ușoară și Dumnezeu să-ți dea liniște – father & artificer – stand now and ever in good stead!