Acolo unde prosperă imaginația, înflorește și jocul. La vârsta la care distincția dintre „a fi” și „a reprezenta” se pierde în mirifica lume a copilăriei, „biblioteconomia” a precedat, în cazul lui Nicolae Manolescu, orice altă experiență de viață: „Nu-mi aduc aminte de primele mele jocuri de copil; dar am proaspete primele amintiri de lectură. Sau mai bine: nu era de fapt tot un joc, cel mai important, al copilului de 6-7 ani, care abia învățase să citească, acela de a-și întocmi catalogul propriei biblioteci, clasând și reclasând cărțile, după criterii empirice, numerotându-le și lipind pe cotor etichete cu aceste numere? Acest joc de-a bibliotecarul – care presupune instinctul unei ordini specifice de cărți – reprezintă în biografia mea un fapt spiritual mult mai vechi decât toate celelalte jocuri, cu mingea sau cu soldații de plumb, care mi-au bucurat copilăria.” („Justițiarii antropofagi”, în Teme, Editura Cartea Românească, București, 2023, p. 207). Acest „joc de-a bibliotecarul”, întemeiat pe instinctul unei ordini interioare, se dovedește astfel o experiență spirituală anterioară tuturor jocurilor infantile obișnuite.
Jocul acesta originar nu a rămas doar o întâmplare a copilăriei, ci a devenit chiar matricea… stilistică și de gândire a viitorului om de carte. Experiența infantilă ordonatoare prefigurează adaptarea la modul de viață pe care îl va reclama specializarea de critic și istoric literar. Jocul de-a bibliotecarul l-a precedat pe acela de-a profesorul, atunci când „stagiarul” crud își iniția fratele mai mic în taina lecțiilor particulare. Joaca s-a transformat treptat într-o succesiune de roluri care, peste ani, aveau să se organizeze într-un întreg. Tot jucându-se „la două capete”, Nicolae Manolescu a învățat repede să devină mare – mare profesor, critic și istoric literar. Jucate la început, aceste roluri au primit în timp statutul excelenței academice.
Unele cărți din biblioteca personală, ajunsă peste ani demnă de clasificarea zecimală începută altădată, s-au dovedit jucăușe cu împătimitul cititor, căci lor le-a plăcut să-i joace renghiuri. De altfel, ele simțiseră că pentru autorul paginilor memorialistice din Viață și cărți (2009) a citi însemna a descoperi calea de acces spre sufletul lor: „Ca și oamenii, cărțile au enigmele și vicleniile lor. Crezi că le stăpâ nești, citindu-le, și, în realitate, ele se joacă cu tine, te ademenesc sau te resping, ți se dezvăluie sau ți se refuză, secrete, fermecă toare, cochete. Uneori ai impresia că ele te citesc pe tine mult mai bine decât le citești tu pe ele. Cărțile sunt psihologi mai profunzi decât oamenii. Și cum să nu tragem de aici concluzia că și ele au un suflet?” („Cărțile au suflet”, în Teme, ed. cit., p. 337). Și, fiindcă doar jucătorii adevărați pot asculta sufletul cărților, cel care o făcuse pe bibliotecarul în copi lărie a știut să le joace jocul până la capăt, chiar dacă ele au fost cele care au făcut primele deschiderea.
Finului eseist i-a plăcut mai mult ficțiunea decât pragmatismul idea tic și, de aceea, critica profesată a devenit ea însăși litera(tu)ră, în sensul favorizării esteticului în detrimentul ideologicului. Această preeminență a esteticului a reprezentat pentru marele critic și istoric literar postbelic o formă de neabătută onestitate profesio nală. Lectura a avut asupra lui efecte sigure în planul imaginației, motiv pentru care simțul estetic a estompat simțul realului. Nicolae Manolescu a savurat literatura pentru valoarea ei în sine, asumându-și rolul hedonistului de fiecare dată când avea o carte în față. Un cititor și un critic pentru care literatura a fost gratuitate, fără alt scop decât plăcerea lecturii: „…de ce ar fi scandalos să vedem în literatură, în artă, un divertisment sau un joc? Și să rânduim lectura printre plăcerile noastre gratuite, din care nu urmărim nici să scoatem o învățătură, nici să trăim în ficțiune o viață care ne este refuzată în realitate. Absența acestei gratuități este aceea care face din Don Quijote și din Emma Bovary niște victime sofisticate ale lecturii de romane. Căci numai socotind lectura o nobilă inutilitate putem să fim de partea lui Llosa și a adevărului mincinos al literaturii și nu de aceea a inchizitorilor catolici, comuniști ori islamici și a minciunilor adevărate pe care ei le reproșează literaturii.” („La ce folosește literatura”, în România literară, nr. 38/2010).
Drept exemplu, Don Quijote este mai aproape de joacă decât de joc, deoarece imită, din romanele cavalerești citite, personajele preferate și intră în pielea lor: „…jocul lui Quijote e o joacă de copil mare, așa cum este și joaca autorului său. Pentru unul, personajele, pentru altul, literatura sunt de-a adevăratelea, ca viața însăși. Aceasta și deosebește jocul de joacă: jocul rămâne totdeauna joc, joaca devine totdeauna viață.” („Însemnări despre Don Quijote”, în Inutile silogisme de morală practică, Editura Albatros, București, 2003, p. 222). Asemenea lui Alonso Quijano procedează și Cervantes, care se joacă de-a scriitorul și îi povestește Marea Joacă: „Nu joc, joacă: Cervantes, Shakespeare, Sadoveanu se joacă de-a adevăratelea cu literatura, crezându-se scriitori așa cum Quijano se crede cavaler rătăcitor. Să fie o întâmplare că Huizinga, ocupându-se doar de formele superioare ale jocului și deloc de joacă, nu-l pomenește niciodată pe Quijote, iar pe Cervantes, doar o dată, în treacăt?” (Ibidem, pp. 221-222). Nicolae Manolescu își permitea să distingă joaca de copil de jocul adultului, folosind dubletul românesc – inexistent în alte limbi – care nu exprimă două nuanțe semantice ale aceleiași noțiuni, ci două sensuri diferite. El a rămas convins că joaca este de-a adevăratelea, în timp ce jocul, nu este.
Viața i s-a părut studentului exmatriculat – pentru un timp șomer și departe de cărți –, o suită de evenimente întâmplătoare, cu cap, dar fără coadă. Ceea ce a putut constata a fost caracterul aleatoriu al întâmplărilor din care i s-a alcătuit existența. Când se afla la o răscruce, nu avea conștiința importanței momentului și nici nu recunoaștea că era vorba despre necesitatea unei opțiuni existențiale: „Într-o seară de iarnă, m-am pus pe drum spre Facultate, unde se ținea cenaclul. Ninsese, zăpada se topise, pe străzi era zloată, iar eu purtam pantofi de carton, care se făceau praf la contactul cu apa. Așa că m-am întors din drum. După câteva zile, am aflat că participanții la cenaclul clandestin au fost excluși din Facultate și arestați. Eu însumi am fost exmatriculat între timp și am avut neșansa unui an de șomaj la sfârșitul Facultății, dar, cel puțin, grație pantofilor mei, am scăpat de închisoare.” (Daniel-Cristea Enache, Convorbiri cu Nicolae Manolescu, Editura Cartea Românească, București, 2017, p. 330). Tânărul Manolescu știa prea bine ce înseamnă o astfel de experiență carcerală: la nici treisprezece ani asistase la arestarea mamei și nu-și putea face nicio iluzie despre „binefacerile” regimului comunist, care îi arestase tot atunci și tatăl.
Viitorul autor al eseului Arca lui Noe (1980, 1981, 1983) nu s-a lăsat prins în jocurile de păcălici care să-i garanteze rămânerea în cărți și nici nu a mizat pe hazard. Cel care, peste ani, avea să scoată asul de pică din mâneca robei de academician și-a încercat o singură dată soarta la Loz în plic, iar aceasta i-a surâs cu o tristețe discretă, îngăduitoare – ecou amar al unor vremuri staliniste nenorocoase: „(La pronosticuri, n-am fost niciodată bun, nici la Loto sau Pronosport n-am câștigat, decât o dată, la Loz în plic, când eram student și, din banii obținuți, i-am cumpărat o pereche de pantaloni tatălui meu, care, când am plecat la facultate, mi-i dăduse pe ai lui, de la un costum de seară, pe care, oricum, nu-l mai purta. Îți dai seama că un profesor de liceu și un student împărțeau, în Republica Populară Română de la mijlocul anilor 1950, o singură pereche de pantaloni!?)” (Daniel-Cristea Enache, Convorbiri cu Nicolae Manolescu, ed. cit., pp. 250-251). Au fost anii de privațiuni pe care i-a îndurat o întreagă generație: „…am simțit istoria, pulsul ei răsfrânt în ființa mea ca un ecou într-o peșteră.” („Pulsul istoriei”, în Inutile silogisme de morală practică, ed. cit., p. 375).
Pentru celebrul Johan Huizinga, este aproape imposibilă o separare semantică sigură între „premiu” și „[răs]plată”: „Jocul are o miză. Miza poate fi simbolică sau poate să aibă valoare materială și poate avea și valoare pur ideală. […] [Răs]plata se situează întru totul în afara sferei jocului: ea înseamnă compensarea justă a unui serviciu prestat sau a unei munci prestate. Omul nu joacă pentru [răs]plată, ci muncește pentru [răs]plată.” (Homo ludens. Încercare de determinare a elementului ludic al culturii, Editura Univers, București, 1977, pp. 101-102). Nici cel care lucra la Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură (2008) nu a putut face o clară distincție semantică între aceste cuvinte, el neavând parte de o mare răsplată materială pentru munca depusă în perioada comunistă: „(Când, după douăzeci de ani de plată a ratelor, am primit înștiințarea că sunt proprietarul unui apartament într-un bloc bucureștean, am privit uimit în jur, la pereți, și mi-am dat seama că-mi lipsește cu desăvârșire spiritul de proprietate.)” (Daniel-Cristea Enache, Convorbiri cu Nicolae Manolescu, ed. cit., p. 394). De fapt, asta și urmărea regimul în cadrul relației dialectice plată-răsplată: aneantizarea instinctului proprietății private.
Însemnătatea unei vieți poate fi apreciată doar după ce aceasta s-a sfârșit, atunci când posteritatea îi poate desface nodurile nedezlegate, pentru a despica în patru firul deja rupt. O biografie de excepție preschimbă soarta în destin, iar Nicolae Manolescu are destinul său de mare jucător care nu a măsluit cărțile: s-a comportat fair-play pe parcursul existenței, dar, cum orice joc este limitat în timp, i-a venit acum un an vremea să joace și pe cel din urmă – arghezianul de-a v-ați ascuns. El a respectat până la capăt regulile unui joc care poate fi fascinant în varietatea sa, dar nu poate fi modificat, nici eternizat de vreun muritor. Totul a fost asumat cu discreție, încât și cei apropiați au fost surprinși atunci când o forță implacabilă l-a făcut să părăsească terenul de joc al vieții. Dar, odată cu sfârșitul jocului, efectul mizelor puse de-a lungul unei vieți nu a încetat să se propage, ci continuă să radieze asupra celor care l-au cunoscut. Nicolae Manolescu pare să le adreseze un îndemn îndeosebi acelora care au intrat în sfera jocului manolescian: jucători, părtași, simpli spectatori, chiar și adversari – Faites vos jeux!