De zece ani merg pe strada Lânăriei, la Centrul Replika. Sînt printre primii spectatori, dar și susținători ai unui tip de mentalitate și de implicare în construcția unei comunități. Modelele de afară funcționează și i-au inspirat pe oamenii de teatru fondatori: Mihaela Rădescu, Mihaela Mihailov, Viorel Cojanu și Radu Apostol. Un nucleu puternic și datorită faptului că motivația nu a fost un gest de moment, o toană, ci o serioasă gîndire care a condus la o construcție, la un concept coerent, temeinic, la proiecte care pun teatrul în centru, ca esențială cale de dialog și de comunicare. De fiecare dintre ei sînt legată diferit, și ca timp, și ca formare, și ca experiență. Cred că pe undeva am fost oarecum mirată să-l descopăr pe regizorul Radu Apostol matur dintr-odată. Îl știu de cînd era student, am mers la examene de regie, i-am văzut montările, i-am urmărit discursul și felul în care a lucrat la un proiect amplu și foarte important al Teatrului Act, un modul de spectacole-lectură mai elaborate, finisate, cu echipe regizor-actori, cu repetiții, studiu pe text. Alegerea lui Radu Apostol a fost o temă puțin abordată, am dezbătut, ne-am întîlnit. Tenacitatea lui nu ținea doar de seriozitatea alegerii și a argumentelor, ci și de un soi de stare pe care o degajă cei ce încearcă să salveze. Sau măcar să caute soluții pentru a face asta. Cînd am fost la primul spectacol Replika, acum zece ani, m-a frapat privirea matură a unui tînăr care nu a abdicat de la ideile sale, chiar dacă unii le-au etichetat grăbit, ce ne mai pricepem la asta, inocente. Dar inocența nu are doar o componentă naivă și nobilă, ci și una impregnată de căutarea adevărului.
Spectacolele produse, jucate și găzduite la Replika au impus locul unei fabrici dezafectate ca spațiu de creație, de meditație, de aducere în discuție a unor teme și problematici fragile. Deși funcționează ca un fel de teatru de cartier, ceea ce ar putea să includă și percepția de marginal, Replika a reușit să pună în centrul atenției subiecte situate la periferia interesului, în afara percepției. Asta m-a impresionat de la început. Și am știut foarte adînc în interiorul meu că vor rezista pentru că inteligența, și cea emoțională, le va crea sprijinul de a pune pe scenă subiectele cele mai vulnerabile. Și au fost atîtea. Și sînt. Și par inepuizabile. Cunosc deja multe persoane din comunitatea Replika. Dincolo de cei din breasla mea. Revederea întărește apartenența care, uneori, a funcționat și ca solidaritate. Ca loc de analiză și dezbatere publică, în care libertatea de a spune punctul de vedere a fost nealterată. Spectatori de toate vîrstele și-au susținut cu argumente punctele de vedere diferite. Dezbaterea eliberează tensiunile și, mai ales, înverșunarea. Determină la ascultare și te face să meditezi la alte poziții. De la bullying, religia în școli, marginalizări de toate felurile, la sex și sexualitate, frică, teroare, abuzuri, la teme generale, Replika a fost și este un teatru și un spațiu de întîlnire și exprimare civică. Punctuală. Cred că uneori a fost și buturuga mică ce a mișcat, dacă nu răsturnat, carul mare.
Serile trecute am văzut la Replika premiera cu spectacolul Pe limba ta. Arhiplin. Un spectacol-călătorie în lungul drum al educației și drepturilor pe care persoanele surde și hipoacuzice l-au dobîndit în istoria țării noastre. Este un document. Un studiu de caz care are ca fundament documentarea profundă și complexă în cazul Liceului Special pentru Deficienți de Auz „Sfînta Maria“ din București, cercetarea largă și lungă plecînd de la sfîrșitul secolului al nouăsprezecelea pînă astăzi. Textul scris de Mihaela Mihailov se naște și din documente ale vremurilor, legislative și nu numai, din interviuri cu o plajă largă de profesori, psihologi, persoane surde și hipoacuzice, activiști pentru drepturile persoanelor cu dizabilități. Protagoniști: actorii Mihaela Rădescu și Viorel Cojanu, Maria Filip, o tînără de douăzeci de ani, surdă, și Adrian Gîrcu, un tînăr hipoacuzic de nouăsprezece ani, amîndoi elevi ai Liceului „Sfînta Maria“. Regizorul Radu Apostol și absolut fiecare dintre protagoniști, autoarea au forța să propună chiar un spectacol, dincolo de contextul de document, de suma informațiilor pe care mulți le află absolut în premieră. Dincolo de efortul fizic și psihic al celor doi tineri, acompanierea lor pe scenă are dublă față. De artiști profesioniști care întăresc rigoarea și tehnica pe scenă, dar și un plan deloc secund emoțional. Decisiv este sentimentul că împreună, toți, parcurgem un drum, o modalitate de cunoaștere a unei lumi tăcute. Iar intermediarul stărilor, fricilor, frustărilor Mariei Filip este colegul ei, Adrian Gîrcu, personajul imaginar al tinerei, cel ce poate exprima ce simte ea, cel care „traduce“ ce spun celelalte personaje, cel care ne ajută și prin limbajul semnelor să înțelegem replicile ei.
Ani și ani surzenia a fost considerată o boală care poate fi „tratată“ prin constrîngeri. Așa cum homosexualitatea s-a considerat patologie și s-a încercat vindecarea ei prin șocuri electrice, în cazul surzeniei s-a căutat impunerea determinării vorbirii și excluderea limbajului semnelor. O nouă condamnare, de fapt, pe care societatea a formulat-o împotriva celor cu această dizabilitate. Excluderea și auto-excluderea din participarea la educație, intransigența profesorilor fără cunoașterea afecțiunii, vocea colectivă de a face binele cu forța, un bine declarat din prejudecată. Din a pune în afară, la margine pe cel altfel. Vulnerabilizarea fără margini a fost trauma majoră pe care Radu Apostol și echipa sa o pun sub lupă, sub ochii noștri, pe limba noastră. Scenografa Gabi Albu optează pentru un spațiu gol în care așează inteligent doar un „perete“ de oglinzi. Astfel, oglindirea, jocul cu reflectarea și multiplicarea personajelor, a spectatorilor, prezența în absență a numărului de participanți – colegi, profesori, Tatăl – este un element dinamic, care creează subtil tensiunea dincolo de cuvinte și semne. În principiu, schimbările, și cele rele și cele bune – sînt determinate de oameni. De dispoziția de a înțelege dincolo de a eticheta, de a condamna. De determinarea personală de a fi de ajutor. De a găsi soluții și de strădania fantastică de a le face viabile. Prejudecățile sînt obstacolul infernal de trecut. Dublate de comoditate. De neglijența față de „celălalt“. Spectacolul acesta comprimă, prin povestea pe care o spune, un secol și ceva de căutări și de devoțiune a unor oameni, a unor profesori, a unor puncte de influențe, de decizie, a unui tip de educație care să îi extragă pe cei surzi și hipoacuzici din izolare și însingurare. Un drum îngrozitor de lung, care nu s-a încheiat deloc. Limbajul semnelor este permis și folosit. Nu toate barajele au căzut. Doar cîțiva, foarte, foarte puțini, pot ajunge să parcurgă și sitemul universitar de învățămînt. Poate cei care au alături înțelegerea familiei, a profesorilor, a celor care luptă pentru drepturile lor.
Forța acestui spectacol vine și din fragilitatea subiectului. Dar vine și din sensibilitatea celor care au avut puterea interioară de a face construcția asta pe un ton al normalului ideii de „îmi pasă“. De aceea, estetic și etic, seara a devenit o formă de artă și de civism pe limba mea. Clar și profund. Fără judecată. Fără judecăți. Cu multe punți către ceilalți, către cei diferiți, către cei care au nevoie de noi, de legi, de un sistem. De ieșirea noastră din grabă, superficialitate, din egoism. Am plecat spre casă cu un cuplu de tineri cu care am rămas ceva vreme pe străzile de lîngă Parcul Carol. Au căutat pe telefon școli, legi, feluri de a se implica. Port cu mine emoția unei lumi, unei seri, unui dar. Care mă înnobilează datorită unui loc, unor artiști, unor prieteni.