Eugen Jebeleanu s-a format ca actor la București, la UNATC, și și-a continuat studiile cu un master de regie și dramaturgie, la Paris. Este unul dintre tinerii cu ceea ce aș numi evoluție nu doar profesională, ci și emoțională. Cunoașterea sub multe forme, cititul, tipul de a-și observa generația, confruntarea cu anumite traume, dorința de a fi în același plan cu arta lumii m-au făcut atentă la el de mult. Poate că nu rolurile actorului m-au interesat, cît exercițiile lui de regie, începutul, pipăitul, atmosfera din casa de la Unteatru, improvizația și ceva autentic. Ceva ce încerca să descopere împreună cu actorii, împreună cu ceilalți. Inclusiv fragilitatea și teritoriul ei vast. În 2017 am aflat de Compania fondată de el și de dramaturgul Yann Verburgh, Cie des Orges și la scurt timp am văzut la București spectacolul extraordinar Itinerarii. Într-o zi lumea se va schimba. L-am selecționat în Festivalul Național de Teatru, l-am recomandat peste tot, a mers la Festivalul de la Sibiu, i-am spus atunci lui Constantin Chiriac că ar putea iniția și o colaborare cu Teatrul „Radu Stanca“. Pentru această montare a primit Premiul pentru Regie la Gala Uniter. George Banu mă rugase să o recomand și eu pe regizoarea Alexandra Badea lui Ion Caramitru, pentru o colaborare cu Teatrul Național din București. Am făcut asta și cînd ei nu au mai fost și am mai adăugat un nume, pe cel al regizorului Eugen Jebeleanu. Chiar dacă am susținut demersul lui regizoral și manifestul la Pescărușul montat acolo, am considerat un teribilism ieftin inserția cu „RIP TNB“. Prezența lui în repertoriu era dovada că formele noi își au loc acolo. Am văzut la Replika Prețul aurului, o confesiune puternică, o incursiune într-un eu vătămat, un eu pe care pare că-l explorează la vedere, în ideea vindecării și a performanței desăvîrșite. O copilărie și o adolescență puse sub antrenamentele dure și competițiile de dans sportiv. Recuperarea emoțională a tatălui, neliniști multe, angoase, dar, aș spune, o cale spre sine, o stare care a rămas suspendată pînă la momentul unei revizitări. Mature. Născut în 1989, Eugen Jebeleanu este un artist al timpului său, al generației sale. Cred că drumul parcurs împreună cu dramaturgul Yann Verburgh a fost constant unul al cunoașterii profunde, al căutării cu sens, o evoluție pe care am urmărit-o atent. Cu derapaje artistice, cu gesturi profesionale pe care nu le-am deslușit. Nikolai Alexeevici Ivanov spune în piesa lui Cehov, în una din lamentațiile sale, că i se pare că începe să semene cu Hamlet sau cu Manfred. M-am gîndit la partea asta dintr-o replică mergînd spre Craiova. „Ivanov“ este prima colaborare a regizorului Jebeleanu cu o trupă antrenată, experimentată, cu identități clare, cu actori importanți, cu roluri, vizibili, cu premii, aflați într-un context al întîlnirilor cu regizori care te transformă. Dacă ar fi să-i numesc doar pe Declan Donellan și Radu Afrim. Protagonistul montării este actorul Vlad Udrescu. Un Hamlet al generației sale și al acetui timp. Un actor pe care Declan Donellan a mizat structura unui întreg demers estetic. Pe Ivanov, Jebeleanu îl face vocea unor resorturi interioare. Unui tip de prizonierat. Suma unor neputințe conștientizate și verbalizate. Strigătul captivității. Sau al unui poem despre iubire. Un dublu asumat al regizorului. Pe scena mare, în stînga, o rulotă a Companiei „Cie des Ogres“. Atmosfera de repetiții pentru o filmare. Personajele intră, ies, spațiile sînt instalate în planul doi, ca un paravan deschis, locurile pentru situații și acțiune, camere, elemente de mobilier, veioze, lampadar, o baie alcov, se fac machiaje la vedere, o vînzoleală de platou, mesele unde se adună echipa în pauze, detalii, multe detalii. Teatru-Film. Se filmează planul textului și extra-textului. Se proiectează totul pe un ecran imens, în sfîrșit plasat perfect și luminat inteligent. Spectacolul este alcătuirea a două planuri mixate, mai ales prin martorul care devine camera de filmat. Un martor-liant al intimităților și al declamațiilor largi, publice. Un martor care înregistrează și expune dramele indivizilor. Un stil impus definitiv în 2011 de Katie Mitchell la Schaubühne, cu Domnișoara Iulia. O țesătură pe care Jebeleanu își crează și Pescărușul, și Ivanov. Mult mai clar și mai puternic acum. Cu scene mari, poetice și crude, scene care se plimbă prin viscerele fiecărui personaj, dar și prin existențele celor care le joacă, scene elaborate, bine coordonate, cu mister, cu o calculată distanțare, o deplasare continuă în fiecare spațiu gîndit amănunțit de scenografa Velica Panduru, parteneră de gînd și de iluzii, analist și comentator vizual. Un plan civil, al discuțiilor, tensiunilor, confruntărilor din rulotă, pasajele între scenele jucate, filmate, un du-te vino devoalant al unor stări care îi locuiesc pe actori și dincolo de actul artistic. Amestecul acesta susține tensiunea textului lui Cehov, a conflictelor și țesăturii de dispute, a umorilor umane, care îmbracă mai evident tipologiile lui Cehov, dar și intervențiile scrise de regizor. El însuși un fel de personaj presărat în celelalte. Mai cu seamă în zbuciumul lui Ivanov. În pierderea de sine. În pulsiunile vieții care ar putea să-l salveze. Sau nu. Translarea din realitate în ficțiune și invers, continuă, funcționează perfect pentru că regizorul stăpînește acum mai bine ca oriunde tehnica cinematografică, acest limbaj care nu mai este secund în construcția spectacolului, amploarea pe care o dă viziunii sale și instalarea sa pe scenă, expresia și identitatea fiecărui actor din distribuție, excepționali fiecare, în particularitatea rolului, dar și împreună, un mecanism care funcționează impecabil, un tip de susținere pe care o vezi rar. O susținere care înseamnă echipă. Un Cor din care se decupează fiecare voce. Ce este fericirea? Sau nefericirea? Întrebări explorate polifonic, cu izbucniri și interiorizări. Acut și grav. Ca în viață. Ca în discursul regizorului Serebrenikov din apărarea sa pentru acuzații neclare, pentru injustiția pe care, într-un context sau altul, societatea o manifestă față de libertatea artei și a artiștilor. Un prolog ca un clopot al conștiinței ce ar trebui să rămînă vie. Și grăitoare. Spectacolul are o vîltoare care explodează în multe momente. În alcovul Annei Petrovna, soția sedusă, abandonată, muribundă. În dragostea doctorului Lvov. Și în confruntarea permanentă cu Ivanov. În prejudecățile și aranjamentele din salonul Babakinei, în murmurul bîrfelor și acuzațiilor unei eleganțe de carton. În complicități și în regrupările lor. Interese divergente. În obsesii și tare perverse.
Seducerea Sașei. Fragilitatea ei și a actriței Costinela Ungureanu. În mijlocul scenei, rostind cuvinte îmbietoare pînă la tăcere. În jurul ei, într-un cerc larg, Ivanov dansează. Pînă la paroxism. Pînă la zbor. Și clipa aleargă împreună cu el. Fără cuvinte. Pînă cînd victima se lasă sedusă în grădina mlăștinoasă care se întrevede și unde pătrundem, voaiorist, împreună cu camera de filmat. Înainte, ochiul o vede pe Anna Petrova, soția care aude totul dincolo de ușă. Un trio tragic. O expresie a împietririi și a morții pe chipul actriței Ramona Drăgulescu, la a cărei devitalizare participăm. Amorul celor doi anunță dispariția ei. Dar nu ca pe o eliberare. Dimpotrivă. Ca pe o înnebunire. Care îi contaminează, ușor, pe toți. Deși victimă, Sașa nu-și abandonează drumul. Și, poate, tatonează salvarea. Fie și ca pe o prejudecată. Acolo unde a fost cucerită de Ivanov, în mijlocul scenei, stă acum ca un mic mecanism stricat. Ca o păpușa ce se prinde cu o mînă de o sfoară imaginară. Ca un înger fără aripi. O mireasă care murmură o jelanie. Împietrită. Ivanov vine la picioarele ei, pe sub faldurile rochiei de sărbătoare. Îl respinge fără să-și părăsească „imaginea“. O dată. De două ori. De trei ori. „Supărată sînt pe lume.“ „… plînge o fată și spune păsărilor supărată sînt pe lume…“ O mireasă-înger. Mesele echipei de filmare sînt acum pentru un ceremonial sumbru. Mai degrabă o înmormîntare decît o nuntă. Mai degrabă ciocli decît nuntași. Iar lumina jelește și ea. Lumina din acest spectacol, încă un personaj răvășitor elaborat de scenografa Sabina Reus, care însoțește și dezvăluie secvențele de grup, aparteurile, ecranul, costumele, gesturile, tăcerile, muzica și sunetele lui Remi Billardon. Fragilitățile pe care Jebeleanu și actorii acestei distribuții le analizează. Vlad Drăgulescu, Ivanov, Anna Petrovna, Ramona Drăgulescu, Sașa, Costinela Ungureanu, Mihail Mihailovici, Alex Calangiu, Marfa Egorovna Babakina, Raluca Păun, Avdotia Nazarovna, Geni Macsim, Matvei Semionovici Șabelski, Claudiu Mihail, Lvov, George Albert Costea, Zinaida Savișna, Iulia Colan, Musafir, Mircea Mogoșeanu, Musafira și Solista, Monica Ardeleanu, Lebedev, Marian Politic, Kosîh, Cătălin Vieru, Corina Druc și Sorin Gruia în rolul operatorilor. Umor negru, ironie, un poem deșirant despre maladivul din noi și din societate. Ce este iubirea? Dacă aș fi fost producătorul acestui spectacol, aș fi căzut de acord cu regizorul să renunțe la două opțiuni care nu îmobăgățesc nici personajele și nici ansamblul. Nu au acoperire. M-am străduit să decodez de ce se dezbracă Șabelski. Nuditatea nu mă deranjează pe scenă cînd are justificare estetică. Aici, nu are. Un teribilism. Ivanov se masturbează în camera în care a murit Anna Petrovna. Se îmbracă ritualic, într-un costum elegant de ginere, și se masturbează. Ca o sugestie a neputinței despre care se tot lamentează, pare plauzibil. Dar ca gest dus pînă la capăt… două umbre pe care le duc, dimpreună cu tot ce este puternic în acest „Ivanov“, un Cevov tradus excelent și adaptat de Raluca Rădulescu.