Ivirea pe lume a lui Mircea Dinescu, în 1950, într-un alt timp decât acela pe care și l-ar fi dorit pare să-i fi fost refuzată din motive materne derizorii, după cum sugerează un vers din poemul Discurs împotriva revoltei (vol. Democrația naturii, 1981). Este un vers a cărui tensiune lirică se naște din confruntarea dintre chemarea spre existență și refuzul ironic al acesteia: „vreau să mă nasc și maică-mea-mi spune că s-a plictisit“. Debutul editorial fulminant al poetului din Slobozia – cu volumul Invocație nimănui (1971), publicat la doar douăzeci de ani împliniți – se afla într-un interesant contratimp cu orientările poetice ale începutului de deceniu opt. Se întâmpla atunci intrarea în scena literaturii noastre a unui creator conștient că doar născând poezie ajunge să se nască pe sine.
Deși rostirea lui părea adusă din altă epocă, romantică și sentimentală, tânărul Dinescu nu era nici epigon, nici vetust. Elegiile lui „naiv“-adolescentine, liedurile, șansonetele și romanțele convocate în scenă veneau cu o prospețime insolită într-o perioadă dominată de neomodernismul ajuns aproape la apogeu. Versurile, muzicale și romanțioase, saturate de metafore năvalnice, surprindeau prin transparența lor narativă și prin îndrăzneala atitudinii, firească unei vârste impetuoase. Verva verbului, precizia prozodică și exhibarea unei „naivități“ construite cu vădit rafinament anunțau singularitatea vocii. Din această imprevizibilă alchimie între tradiție și prospețimea tinerească se hrănea farmecul primelor volume.
Discursul direct și imaginile insolite, asociate unei constante înclinații de frondeur „obraznic“, l-au caracterizat constant pe Mircea Dinescu. Poetul a preluat cu o anumită candoare expresivă metrii tradiţionali şi orchestraţia cântecului de lume, acordându-le un aer desuet, ușor demodat, o notă de șăgălnicie discretă, o melancolie înfășurată în ștrengărie. Era preponderentă apetența pentru jocul subtil dintre umor şi ironie ce imprima originalitate și savoare versurilor sale sprintene. Tonul histrionic, de farsă voluptuoasă, anula impresia de gravitate. În acelaşi timp, autenticitatea provenea din înscenarea naivității și din patetismul unei neîndemânări poetice jucate. Observația lui Dumitru Micu surprinde exact acest amestec de prospețime și deliberată inocență, poetul nevrând să fie decât un romantic lipsit de complexe și de alte precauții aflate la modă: „Mircea Dinescu e un poet liric căruia nu-i pasă că ar putea fi stigmatizat ca desuet. […] Poetul procedează ca și cum nu l-ar interesa că s-au mai scris versuri sentimentale, ca și cum singura finalitate a elocinței sale ar fi comunicarea sentimentului, nicidecum obținerea de efecte poetice. […] Romantismul funciar al poetului nu se vrea altceva decât romantism.“ (Limbaje moderne în poezia românească de azi, Editura Minerva, București, 1986, pp. 294-295).
Trecerea prin vârste a acestui poet născut, iar nu făcut, se confirmă odată cu apariția celui de-al doilea volum, Elegii de când eram mai tânăr (1973). Laurențiu Ulici surprinde acest proces lent de maturizare, în care poetul nu forțează treptele evolutive și nu arde etapele psihologice ori expresive: „…poetul nu este din cei care s-au maturizat peste noapte, el nu arde nici psihologic etapele, cum nu le va arde nici poezia lui, iar de la jubilația adolescentină la complexa gravitate a maturității se consumă un timp al tatonării, al incertitudinii și al confuziei pe care textele din Elegii… îl ilustrează integral. Pierderea sentimentului tutelar al adolescenței și bănuiala unei tulbure metamorfoze sunt răspunzătoare de afectarea manieristă ce-și face loc în aceste texte. Pe de o parte nostalgia paradisului pierdut, exprimată încă în limbajul sentimental-descriptiv atât de potrivit poetului […], pe de alta tendința de a părăsi universul mic al biografiei pentru o ascensiune în universul înalt al ideilor generale, exprimată însă inadecvat, dispoziția metaforică a poetului producând cel mult un lanț de prețiozități goale de sens […].“ (Literatura română contemporană, I, Editura Eminescu, București, 1995, p. 81).
Copilul teribil al poeziei postbelice s-a maturizat timpuriu: un ochi fixat cu gravitate asupra realului (poetul trăgându-și „realitatea pe piept ca o cămașă“), iar celălalt alunecând încă dezinvolt, adolescentin și verbios-romantic, deasupra lucrurilor, în sfera idealurilor. Democrația naturii (1981) marchează momentul liminar al maturizării. Contactul cu realitatea nu mai produce uimire și naivă exultanță, ci devine un model al revelării structurilor de profunzime. Această combinație între tonul adolescentin și gravitatea maturității, evidentă la un deceniu după debut, explică evoluția creației lui Mircea Dinescu: de la exuberanța juvenilă către un registru sobru, etic, în care poezia – păstrându-și verva și ironia – este influențată de contrângeri istorice și sociale.
Schimbarea radicală a orientării poetice sub aspect civic, după ieșirea din „rezervația esteticului“, se produce odată cu Moartea citește ziarul (Amsterdam, 1989; București, 1990). Efectele undei de șoc istoric din 1989 – la care poetul a contribuit mai mult decât s-ar părea prin celebrul sfat primit să arate că lucrează la un apel – sunt surprinse astfel de Alex Ștefănescu: „Stilul atât de tăios este o dovadă că poetul s-a blazat, că nu-și mai face iluzii. Mircea Dinescu cel de altădată, cel care oferea flori soldaților și era convins că dacă ar așeza un fluture pe linia ferată trenul l-ar ocoli, acel Mircea Dinescu a căzut sub șenilele istoriei. Ne vorbește acum un Mircea Dinescu vârstnic, obosit, dezgustat. Faptul că talentul său a rămas intact nu ne consolează. Ne e dor de poetul care oprea fetele pe stradă și cânta, cu un umor nebun, irezistibil, «Lăncrănjan la oi m-aș duce».“ (Literatura română contemporană. 1941-2000, Editura Mașina de scris, București, 2005, p. 846).
În mod obișnuit, poeții care schimbă o paradigmă – Baudelaire, Rimbaud, Eminescu sau Labiș – rămân pentru totdeauna tineri în imaginarul colectiv. Ajunși la senectute, riscă să se clasicizeze în sensul nedorit al termenului și să devină continuatori vlăguiți ai propriilor maniere. G. Călinescu considera de neconceput imaginea unui Eminescu cu părul alb, tocmai pentru că intensitatea creatoare presupunea un anumit tip de combustie juvenilă. În anii antedecembriști, destinul literar al lui Mircea Dinescu era privit cu oarecare temeri de unii critici care anticipau riscul de a nu depăși vârsta cri(s)tică. Schimbând registrul mitologizant al comparației eminesciene, în cazul celui care a scris despre Rimbaud negustorul (1985), părul alb a devenit o marcă identitară atât literară, cât și publică, întreținută prin implicarea sa civică în mass-media și prin aparițiile la emisiuni, de exemplu gastronomice, de televiziune.
Pe coperta a patra a volumului Corabia nebunilor (2023), sub o fotografie a poetului la șase ani citim: „Acest copil mi-a dictat versurile îngăduindu-mi să mă joc cu tristețea lui de a exista fără să mai fie.“ Reflecția retrospectivă sugerează multe despre poetul ajuns „senior“ la propria Cetate. La aproape șapte decenii distanță, el privește fotografia dintr-o perspectivă melancolică; nu se referă doar la copilul care a fost, ci mai ales la versurile dictate de imaginarul unui puer aeternus. Martor al talentului său precoce, copilul interior l-a însoțit și l-a ajutat să se „copilărească“ în întreaga perioadă creatoare. Din nefericire, acea tristețe de la șase ani nu-i mai este dătătoare de inspirație la fel de bogată acestui om al Cetății, dedicat acum treburilor gospodărești, confortului cotidian și unei vieți tihnite. Oricum, arată că lucrează.
În contrast cu efervescența tinerească a debutului și cu febrilitatea civică de la sfârşitul deceniului opt, perioada ulterioară a operei lui Mircea Dinescu reflectă o temperare a creativității – consecință firescă a intrării într-o altă formă de „cetățenie“, aceea a vieții așezate. Odată cu înaintarea în vârstă și acomodat cu tihna de la Cetate, poetul s-a dedicat altor activități, iar muza survolează mai rar zidurile, din incinta cărora se aude muzică lăutărească. Altădată, el căuta cu franchețe și nonșalanță, în proiecţia figurată a unui exil pe o boabă de piper, un topos al pacificării cu lumea, însă versurile poetului cetățean rămâneau condimentate cu o causticitate verbală piperată ca după o beție cu Marx. În ultimii ani, ritmul aparițiilor editoriale este încetinit, deoarece proprietarul de poduri are de făcut foarte multe lucruri adunate din postdecembrism ce nu pot fi lăsate (în) baltă: de la achiziționarea și restaurarea unui castel părăginit la înființarea unei ferme agricole, de la amenajarea unei păstrăvării și a unui port fluvial pentru o tabără de artiști, până la asumarea rolului de chef la cuțite.
Chiar dacă publică mai rar versuri în prezent – iar universul imaginar al noilor poeme se desfășoară pe coordonatele deja știute – castelanul Mircea Dinescu întruchipează în postdecembrism statura Poetului, așa cum doar Nichita Stănescu o făcuse înaintea lui și, anterior, Nicolae Labiș – dispărut, pură coincidență, în anul din care datează fotografia de pe coperta volumului amintit. Copilul de acolo i-a dictat versurile maturului poet, care și-a îngăduit să se joace „cu tristețea lui de a exista fără să mai fie“. Din fericire, acel flash-back revine uneori să asedieze Cetatea ca un ecou luminos al inocenței încă păstrate. Astfel, copilul de șase ani continuă să locuiască în poezia și memoria maturului Dinescu. Această continuitate între exuberanța tinereții și pragul senectuții se resimte cu o prospețime vie, la împlinirea a cincisprezece lustri, ca un rest de inocență care nu s-a stins.