Nu cred că există om cu judecată care să nu se întrebe din când în când: Doamne, dar încotro mergem? Încotro se îndeaptă omenirea aceasta care de multe ori lasă impresia că și-a pierdut busola? Să dai un răspuns precis este imposibil. Adevăratele profeții nu-s acelea care ghicesc ce va fi și spun cu lux de amănunte ce, cum și când se vor întâmpla cele viitoare, nici vorbă. Profeția autentică intuiește liniile de forță ale istoriei și astfel trasează un fel de desen care are însă multe locuri goale. Numai că privirea spre viitor este de cele mai multe ori sau întotdeauna sprijinită de studierea și asumarea trecutului. Nu poți intui viitorul dacă nu știi ce ai în spate. Acela înzestrat cu darul profeției are astfel două chipuri: cel care privește înainte, dar sunt și ochii de la ceafă, care scrutează trecutul și, vindecându-ne de iluzii, ne ajută să nu fim optimiști.
Să mergem, așadar, înapoi chiar spre anul 1900. Acela nu a fost doar un an de început de veac, ci a cântărit enorm în tot ce avea să urmeze. Este anul în care moare regina Victoria și astfel echilibrul Europei are mult de suferit. Regina Imperiului britanic era ca un trunchi din care porniseră crengile unei rodnice arborescențe. Toate capetele încoronate ale continentului se înrudeau între ele și ofereau astfel stabilitate. Nimeni nu bănuia ce avea să urmeze și nu întâmplător epoca aceasta până la începutul Primului Război Mondial e cunoscută sub denumirea de La Belle Époque. Dar epoca frumoasă avea să-și cunoască repede sfârșitul.
Ceea ce urmează după război nu mai poate fi frumos, dar se caracterizează printr-o frenezie suspectă. Oamenii, după cât pătimiseră, voiau să recupereze timpul pierdut. De aceea, anii douăzeci ai secolului XX sunt numiți les années folles, adică anii nebuni, când valsul vienez a fost înlocuit de ritmuri noi. Lumea intra într-un alt timp pe care nu era în stare să-l strunească. Și după un asemenea consum trepidant nu putea să nu vină reversul, adică the great depression, marea criză inevitabilă și neprevăzută, pierderea averilor, dar și a celor mai mici economii. Explicabil, a crescut rata sinuciderilor. La fel de neîntâmplător, în Europa se impun doi dictatori temuți, Hitler și Stalin care vor intra în conflict în 1941, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Războiul ia sfârșit în 1945, dar în anii care urmează este înlocuit de un alt tip de conflict pe care-l știm sub numele de „război rece“. Cele două mari puteri: Statele Unite și Uniunea Sovietică își arată mușchii, dar nu apasă pe trăgaci. Războiul „cald“ nu e departe și poate începe oricând. De aceea anii șasezeci sunt anii dominați de criza cubaneză a rachetelor. Ciocnirea dintre Kennedy și Hrușciov pare să nu mai poată fi evitată și totuși, omenirea scapă cu fața curată. Era, cum se spune, pățită și nu mai voia să riște încă odată. Ce distanță mare față de reacțiile produse de atentatul de la Sarajevo!
Înaintăm în timp și ajungem în 1970 când Soljenițîn ia Premiul Nobel pentru literatură. Dar nu literatura de atâtea ori mincinoasă este cea premiată, ci expresia neînduplecată a unei conștiințe care a ținut cu orice preț să denunțe Marele Rău al planetei, comunismul. Și iarăși, deloc întâmplător, după un deceniu de la acest eveniment, la putere în Statele Unite vine Ronald Reagan, care la rândul lui avea să vorbească despre the Empire of Evil, imperiul răului reprezentat de Uniunea Sovietică și aliații săi. Atitudinea președintelui american a fost la fel de fermă ca aceea a scriitorului rus disident. Iar eforturile lor conjugate, cărora le alăturăm și pe acelea ale Papei Ioan Paul al II-lea, nu aveau cum să nu ducă spre căderea comunismului, zece ani mai târziu în 1990. Este acesta un an apoteotic care parcă strânge în substanța sa tot ceea ce până atunci Europa reușise să facă spre apărarea drepturilor omului.
Numai că realizarea aceasta nu s-a bucurat de cer senin prea multă vreme. Nu ne vom referi la războiul din fosta Iugoslavie sau la cel din Irak, dar intervalul acesta de timp a îngăduit altceva: coacerea terorismului islamic. Și iată, după alți zece ani, în 2001, asistăm la atentatele asupra Turnurilor Gemene, eveniment fără precedent care ne-a lăsat pe toți cu gura căscată. Umanitatea se afla într-un echilibru foarte șubred. Portavioanele americane au ocupat Mediterana, dar ele vânau un singur om, pe Osama bin Laden. Un singur om părea acum mai periculos decât toți dictatorii de până atunci. A început astfel războiul din Afganistan ale cărui efecte le constatăm acum cu maximă tristețe. Bin Laden avea să fie suprimat, dar falimentul unor mari instituții bancare anunța o criză financiară de proporții.
Și așa, trecând și de pragul lui 2010, ajungem în 2020, când pe lângă Covid, ne-am pomenit cu un război clasic cum nu mai credeam să vedem, între Rusia și Ucraina. De unde am plecat și unde am ajuns… De la moartea reginei Victoria care de atunci își aruncă umbra peste miliarde de oameni care nu știu încotro merg și-l întreabă pe Dumnezeu: Quo vadis Domine?