Am ales intenționat un titlu care intrigă, din familia basmelor horror. Dar care este perfect acoperit de realitatea istorică. Doctorul morții de la Auschwitz chiar s-a întîlnit cu cei șapte pitici din familia Ovitz, originari din Rozavlea, Maramureș.A fost o dată ca niciodată o familie de pitici. Pentru o vreme, viața acestei familii poate suna ca un basm frumos. La început, a fost doar Shimson Eizik Ovitz (1868-1923), un evreu pitic, un fel de bufon la nunțile așkenaze și rabin itinerant. A avut zece copii din două căsătorii cu femei de înălțime normală. Din prima, cea cu Brana Fruchter, i-a avut pe Rozika și Franzika, pitici. În a doua căsătorie s-a întîmplat ceva ciudat, zic eu. Primii doi au fost pitici, Avram și Freida, dar Sarah a avut înălțime normală. Au urmat Micki, pitică, și Leah de înălțime medie. Apoi Elizabeth, pitică, Arie, de înălțime medie și, ultima, Piroșka, supranumită Perla, tot pitică. Am uitat pe cineva? Verific pe Internet, n-am uitat. În termeni medicali, cei șapte pitici sufereau de Pseudoachondroplasie (nu știu ce înseamnă, nu știu dacă piticii sînt de mai multe feluri, cei din familia Ovitz asta aveau, cu asta s-au născut).
În total, șapte pitici. Exact ca în basmul cu Albă ca Zăpada al Fraților Grimm. De ce șapte și nu cinci sau opt, sau zece? Mister. La fel cum pare un mister faptul că doar șapte din copiii piticului au moștenit înălțimea tatălui. E vorba de cea mai mare familie de pitici consemnată pînă acum.
Cei șapte nu s-au dat bătuți, au luat exemplu de la tatăl lor, care cîștiga bani din faptul că era diferit, făcea glume la petrecerile comunității, era în lumea spectacolului, dar și a religiei. Cum nu e bizniz ca showbizul, au fondat o trupă de varietăți, Trupa Liliput, dotată cu instrumente mici, făcute special, cu decor adaptat. Partea „normală“ a familiei îi ajuta din culise. Au dat spectacole (gustate de public), în Ardeal, în Ungaria, în Cehoslovacia. Erau poligloți, cîntau în idiș, maghiară, română, rusă și germană.
Cînd Ungaria a ocupat Ardealul de Nord, au intrat în vigoare legile rasiale care interziceau evreilor să facă spectacole pentru neevrei. Deși erau evrei practicanți, trupa Ovitz (avînd în total doisprezece membri) a obținut documente cum că nu ar fi una evreiască, așa că au continuat spectacolele. Pe 12 mai 1944, cei doisprezece au fost arestați și duși la Auschwitz. Arie, unul dintre cei de înălțime normală, a scăpat de razie, dar pînă la urmă, a fost arestat și executat.
Cei șapte pitici au stîrnit imediat curiozitatea maladivă a doctorului Mengele care s-a mirat cum de unii membri ai familiei sînt pitici, iar alții nu. Într-un articol din „Gazeta de Maramureș“, Ioana Lucacel și Mircea Crișan susțin că „celebrul doctor chiar a filmat reprezentaţia artistică a piticilor ca să-i arate lui Hitler ce lucrează“. Cu ocazia vizitei unor demnitari naziști, Mengele le-a cerut să se prezinte goi în fața lor. Temându-se pentru viața lor, cei din familia Ovitz au încercat să-l distreze pe doctor și au cântat cântece germane la cererea acestuia.
Ocupîndu-se în mai multe rînduri de acest subiect, Teofil Ivanciuc scrie: „Fraţii Micki, Perla şi Avram au fost supuşi unei doze uriaşe de raze X. În următoarele luni, «măcelarul» le-a prelevat măduvă osoasă, molari, rădăcini de păr, le-a introdus ace în centrii nervoşi, le-a aplicat electroşocuri, le-a pompat apă caldă sau rece în urechi, le-a picurat apă în ochi, le-a inoculat spori de sifilis şi de bacterii necunoscute. El i-a poreclit pe Micki şi Avram «fraţii Toulouse-Lautrec»“.
Mengele a pus să li se construiască locuințe speciale pentru a-i putea monitoriza. I-a lăsat cu hainele lor, le-a oferit hrană diferită de cea a altor prizonieri. Deveniseră jucăriile lui. Au fost schingiuiți, dar nu uciși. Se spune că alți pitici evrei ajunși în lagăr ar fi fost fierți pentru ca Mengele să le „studieze“ oasele. Dar familia Ovitz a scăpat cu viață, fiind singura familie care a ieșit întreagă pe porțile lagărului. Anomalia genetică i-a salvat. Cu toate acestea, piticii se temeau că, dacă va termina cu experimentele, Mengele îi va ucide. Umbra morții a plutit mereu în sufletele lor. Din fericire, pe 27 ianuarie 1945 au fost eliberați, iar Armata Roșie i-a dus în URSS, unde au stat într-o tabără de refugiați. După ce li s-a dat voie să plece, au pornit pe jos, într-o călătorie de șapte luni, pînă în Rozavlea, unde și-au găsit casa părăginită și jefuită. Au plecat inițial în Belgia, iar în 1949 au emigrat în Israel, în Haifa, de unde au continuat o vreme spectacolele, apoi și-au cumpărat un cinematograf.
Rozika, prima născută din familia de pitici, a murit în 1984, la vârsta de 98 de ani, iar ultima supraviețuitoare a familiei, Perla Ovitz, a murit în 2001.
Warwick Davis a realizat un documentar în 2013, Cei șapte pitici din Auschwitz, care conține un interviu realizat în 1999 cu Perla Ovitz. Pentru cei interesați de subiect, există și o carte despre povestea uluitoare a acestei familii, tradusă și în română, În inimile noastre eram niște uriași, scrisă de Yehuda Koren & Eilat Negev.
Din păcate, pentru o vreme, cînd voi auzi sintagma cei șapte pitici, mă voi gîndi mai curînd la atrocitățile lui Mengele, la chinurile îndurate de familia Ovitz, decît la basmul cu Albă ca Zăpada.