Care e rostul unei reviste de literatură, așa cum este revista noastră, România literară? Care e obiectul său de activitate, care e misiunea sa? Ce anume cade în sarcina sa? Evident, să cartografieze cât mai exact relieful literar românesc, stabilind piscurile și depresiunile, să valorizeze, să susțină literatura română în întregul ei, cu accent pe literatura vie/ de astăzi.
Important: avem în vedere literatura artis tică, beletristica – proza, poezia, critica literară, dramaturgia. Această distincție se cere făcută: literatura e un domeniu mai vast; din acesta, în răspunderea unei reviste literare se găsește doar o parte, literatura artistică.
Iar acest fapt ce înseamnă? Că putem lăsa deoparte zonele conexe, de graniță, literatura de idei culturale, filosofice, politico-sociale ori științifice? Nu, nicidecum. Beletristica nu are cum să ființeze autarhic/ în sistem închis/ izolată; dacă ar încerca, ar fi condamnată. Toate scrierile adiacente nu fac decât să irige spațiul beletristic, să-i dea un plus de energie. Dar se cuvine să reținem diferențierea: responsabilitatea Româ niei literare este beletristica românească. Și ținând tot de această deschidere strict necesară spre alte zări îmbogățitoare: e banal de precizat că în atenția săptămânalului nostru se cade să se afle și literatura străină, cu care literatura națională e firesc să poarte un dialog continuu, în dorința de sincroni zare, de compatibilizare a temelor, a tendințelor, a tipurilor de expresivitate.
Desprindem de aici o primă concluzie: România literară poartă răspunderea nu a tuturor scrierilor literare, ci doar a celor beletristice, și nu în general a scrierilor beletristice din literatura universală, ci a celor românești. Zone mai largi, literatura în general și literatura beletristică străină, sunt adiacente și au un rol de reper, de termen de comparație, fără a reprezenta obiectul propriu de studiu și de valorizat. Accentuez: Rl are datoria să se concentreze asupra beletristicii autohtone. O asemenea restrângere de compe tență, de responsabilitate este cumva în detrimen tul publicației noastre sau o ajută, printr-o mai clar definită focusare? Neîndoios, a doua variantă a răspunsului e cea corectă.
Dacă am stabilit sarcina prioritară a unei reviste ca a noastră, e normal să ne întrebăm ce fel de însușiri, ce fel de specializare se cuvine să aibă cei cărora le revine datoria să edifice revista, ca pe o construcție scripturală cât mai trainică, săptămână de săptămână. Redactorii ei nu sunt redactori obișnuiți, ca la orice publicație, fie ea și culturală. Ci trebuie să fie ei înșiși scriitori cu o operă de valoare, jurnaliști literari exprimentați și, neapărat, critici literari de o competență demonstrată. Adică trebuie să cunoască dinăuntru, în profunzime, teritoriul pe care-l au de explorat și de evaluat. Este bine știută, din trecutul publica ției, perioada anilor 70-89 ai veacului trecut, când revista a strâns o redutabilă echipă de critici literari eminenți care, deși erau vremurile dure ale comunismului târziu, au impus un incontestabil standard estetic înalt, configurând convingător, determinant literatura noastră, mai presus de ideologia oficială restrictivă și cenușie cultural, ideatic.
În anii comunismului, în ciuda condițiilor istorice vitrege, revista România literară, prin criticii amintiți și prin acțiunea de valorizare datorată întregii redacții, a reușit să stimuleze, să impună o literatură română absolut remarca bilă. Multe dintre numele afirmate în epocă sunt clasice astăzi, rezistă la proba timpului: Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Virgil Mazilescu, Ileana Mălăncioiu, Marin Preda, Constantin Țoiu, Ștefan Bănulescu, George Bălăi ță, Nicolae Breban, D.R. Popescu, sunt doar câteva exemple din zecile de scriitori de atunci care alcătuiesc în prezent fondul nostru patrimonial. Două comentarii mi se pare că ar fi de făcut. Întâi: cum totuși, în condițiile acelea vitrege, s-a născut o literatură viabilă estetic? Probabil, are dreptate cine spune că suferința, presiunea politică, constrângerile intensifică simțirea și amplifică expresivitatea verbală. Literatura prezenta pe atunci interes pentru comunitatea românească, era privită ca o modalitate eficientă de abstragere din realitatea socială deplorabilă și poate chiar de salvare personală, oricum de plasare pe un palier elitar năzuit.
Și doi: într-un fel, ceea ce reprezenta un dezavantaj, izolarea în care viețuia lumea româ nească în timpul comunismului din anii ’80 s-a transformat într-un avantaj, căci, paradoxal, a impulsionat dezvoltarea literaturii în limba națională. Lipsită de o limbă de circulație majoră, lipsită de un dialog cu exteriorul și fără o istorie demnă care să atragă atenția altor popoare asupra ei, literatura română a fost silită să evolueze în mediu închis, cumva autotelic și, neavând cum să aștepte ceva din afară, vrând-nevrând, a fost obligată să-și îndrepte atenția asupra ei înseși, ceea ce i-a înlesnit unele izbânzi care, altfel, probabil, n-ar fi existat.
Astăzi ce s-a schimbat? Limba a rămas tot una de mică răspândire, nu ne favorizează. Istoria în care ne mișcăm nici ea nu a căpătat valențele unei visate exemplarități, ba dimpotrivă. Iar libertatea pe care am dobândit-o tinde să se transforme în neorânduială, confuzie, incoerență, haos. Și, în plus, miza pe literatura beletristică se diminuează cu fiecare an. Scade neîncetat numărul cărților meritorii și al celor care consideră scrierile artistice o hrană sine qua non pentru intelectul lor. În același timp, este în accelerată creștere cealaltă literatură, cea pe care am numit-o adiacentă, studii și eseuri care se ocupă de idei politice și filosofice, de istorie și civilizație, de diferite mentalități, de noile frontiere ale cunoaș terii mereu extinse. După cum are loc și un fel de avalanșă, de revărsare a feluritelor traduceri din literaturile străine. În aceste condiții este foarte dificil pentru o revistă să promoveze și să protejeze creațiile literare în limba națională. Cum constatăm, traducerile sunt la îndemână și sunt interesante, producția literară adiacentă e și ea la îndemână, e în ofensivă și e atrăgătoare, iar scrierile beletris tice autohtone cele lăudabile – tot mai rare, mai ales procentual, în comparație cu producția textuală anostă. Dacă ținem cont și de scăderea numărului instanțelor critice credibile și de războiul generațio nist din viața noastră literară, atunci înțelegem că situația nu e deloc roză.
Fenomenul care se manifestă actualmente este unul insidios și deosebit de periculos: partea secundară (literatura adiacentă și traducerile) are tendința să treacă în prim plan (pe nesimțite, chiar în preocupările unei reviste cum e a noastră!), iar partea principală (beletristica națională) dă semne că devine una secundară, că ajunge un fel de anexă, că decade într-o figurație prea puțin semnificativă. O astfel de inversare de roluri nu are cum să nu ne îngrijoreze.
Conștienți de toate aceste complicații, noi, cei care alcătuim redacția actuală a revistei România literară, suntem hotărâți să ducem lupta pentru beletristica românească și ne străduim să nu ieșim înfrânți din această confruntare. Revista se cuvine să-și onoreze numele, România literară, oricât de neprielnice ar fi împrejurările. Adică să fie o publicație pusă în slujba literaturii din România, arătând că e o literatură bună, care are viitor și are, în fond, perenitate.
Sunt prea patetice aceste fraze ale mele? Da, însă în cazul de față este un patetism de care nu mă feresc, ci, din contra, este unul pe deplin asumat.