Din capitolul pe care Nicolae Manolescu i-l consacră lui Alexandru Călinescu, în Istoria critică a literaturii române, lipsește o observație care, cred eu, se cuvenea făcută. Și anume, că în 1986, când a apărut cartea cu același titlu, cea de-a patra, a lui Alexandru Călinescu, metafora „bibliotecii deschise“ nu mai era deloc o formulă structuralistă și nici expresia întoarcerii criticii postmoderne la unele modalități impresioniste. Chiar dacă ar fi fost numai atât și tot n-ar fi fost puțin, însă o mai atentă privire asupra relației dintre discursul criticului și poziționările sale intelectuale ne furnizează o altă interpretare a operei sale.
Criticul a debutat editorial în 1972, cu o carte fundamentală atât pentru interpretarea operei lui Anton Holban (și, în general, a prozei interbelice), cât și pentru raporturile criticii noastre cu metodele structuraliste și post-structuraliste: Anton Holban. Complexul lucidității. În ea sunt analizate mecanismele lucidității, fiind demontate – prin apelul la resursele criticii structuraliste – atât mitul „sincerității“ literaturii scrise la persoana I, cât și cel al „autobiografiei“ conținute în roman. Alexandru Călinescu demonstrează, dimpotrivă, că deși sunt scrise la persoana I, romanele lui Holban încalcă „pactul autobiografic“ (formula îi aparține lui Philippe Lejeune și este ulterioară cărții criticului nostru), scriitorul instituind o dedublare permanentă. Eul povestirii, spune Alexandru Călinescu, dublează și judecă eul aventurii: o relație complicată, menită – în intenția ascunsă a scriitorului – să compenseze pudoarea multiseculară a unei culturi în care s-a scris foarte târziu la persoana I și care dorea, în interbelic, să recupereze.
Și cartea, la fel de importantă, din 1976 utilizează instrumentele criticii structuraliste, spre a ilumina din interior creația unui clasic a cărui operă fusese, în general, înecată în clișee și interpretări tendențioase. În Caragiale sau Vârsta modernă a literaturii, Alexandru Călinescu urmărește, pe un alt plan decât cel al criticii „formelor fără fond“, demontarea de către prozatorul Caragiale a retorismului romantic românesc și impunerea unui alt canon prozastic, în care speciile marginale (schița, „momentul“, pseudo-reportajul etc.) joacă rolul principal.
Cum spune Nicolae Manolescu, două sunt meritele esențiale ale criticii lui Alexandru Călinescu în această primă etapă, „structuralistă“: inteligența cu care criticul aplică naratologia pentru a denunța stereotipurile interpretative ale criticii anterioare, respectiv, măsura care guvernează utilizarea metodelor structura liste, decurgând dintr-o perfectă asimilare a acestora.
Între 1972 și 1986, anul în care apare volumul Biblioteci deschise (ce conține, între altele, o completare a anali zei operei caragialene), se produce, prin urmare, epuizarea etapei structuraliste, iar critica lui Alexandru Călinescu intră într-o nouă fază. Una în care câștigurile de rigoare și de analiză strânsă a textului sunt valorizate prin intermediul unui discurs ce regăsește multe dintre libertățile interpretative ale bătrânului impresionism. Este o perioadă în care criticul scrie frecvent și abundent, susținând între altele, la finalul ei, o apreciată rubrică în mensualul ieșean Cronica. Critica sa de întâmpinare – din care numai o mică parte a pătruns, printr-o severă selecție, în cărțile sale – este sagace, atentă la valori și la adecvarea interpretării la text. Nicolae Manolescu ține să sublinieze, în Istoria critică…, ipostazele în care criticul a sancționat cărți lipsite de valoare, în special ale confraților, însă realitatea este că Alexandru Călinescu a jucat, la Iași, rolul amplu asumat, să zicem, la Timișoara de Livius Ciocârlie. Anume, cel de apărător al literaturii adevărate, în fața imposturii oficiale. Nici pentru el, cel format la școala structuralismului francez, autonomia esteticului nu a reprezentat o „detestabilă relicvă a elitismului“, ci o baricadă intelectuală și morală, dacă nu de-a dreptul una politică.
Întrucât, între 1972 și 1986, când lansează chiar în titlul unei cărți formula „bibliotecilor deschise“, în critica lui Alexandru Călinescu s-a mai produs o transformare, pe lângă cea care l-a dus de la un structuralism asimilat bine și cu umor la o critică postmodernă riguroasă, dar liberă.
Între 1972 și 1983, criticul a fost, deși încă foarte tânăr, redactorul-șef al revistei universitare ieșene „Dialog“. O publicație care, deși nu a avut faima omoloagei clujene „Echinox“, a mers în aceeași direcție, a deschiderii culturale europene, a publicării de traduceri de texte occidentale contemporane și a rezistenței față de discursul cultural oficial, autohtonist și protocronist. Chiar dacă nu a avut șansa de a lansa o grupare poetică de anvergura celei echinoxiste, echipa de la „Dialog“ a promovat tineri intelectuali de valoare, ca Luca Pițu, Dan Petrescu, Sorin Antohi, Mihai Dinu Gheorghiu, Andrei Corbea ș.a., atrăgând asupra sa atenția nedorită a autorităților. În primăvara lui 1983, conducerea revistei a fost înlocuită, iar câțiva dintre componenții grupării, în frunte cu Alexandru Călinescu, au fost anchetați de Securitate, anchetă din care nu au lipsit perchezițiile domiciliare și amenințările.
Din acel moment, cariera lui Alexandru Călinescu a stat în cumpănă, fiind blocat la universitate, ca și alți critici din generația sa, în postul de lector, și fiindu-i interzise ieșirile în străinătate. Urmărirea de către Securitate a continuat și ea, cu „ajutorul“ nelipsiților turnători, la fel și șicanele.
Însă criticul nu a cedat nici presiunii, nici ispitei confortului pe care i l-ar fi adus „îmblânzirea“ sa. În ultimul deceniu ceaușist, numele lui Alexandru Călinescu era frecvent rostit atunci când căutam semne ale demnității în literatura contemporană. Opoziția sa față de regimul comunist este cu atât mai remarcabilă, cu cât criticul nu are o personalitate de om public, fiind o fire mai degrabă rezervată, discretă, de o admira bilă politețe. E genul de intelectual care strălucește la masa de scris și în amfiteatru, nu în for, la tribună.
De unde și metafora „bibliotecilor deschise“, lansată în anul 1986, când regimul comunist ajunsese la apogeul închiderii culturale și politice, al autarhismului și al delirului protocronic. Rezistența profesorului Alexandru Călinescu nu s-a manifestat prin activism, adică printr-o agregare politică de sens contrar violenței oficiale. Ci prin recursul la tăcuta și aparent inofensiva bibliotecă. Era, oare, aceasta o iluzie de cărturar?
Nicidecum. Criticul ieșean știa că, în istoria culturii noastre, critica a fost dintotdeauna o „locomotivă“, care a „tras“ după ea vagoanele, nu o dată somnolente, ale societății. Exemplele lui Maiorescu și Lovinescu sunt limpezi în acest sens. Critica nu este o formă de mandarinat, în cultura noastră, ci una cu totul neobișnuită de militantism și de coagulare a spiritului public. Fi del acestei tradiții născute, în fond, chiar la Iași, Alexandru Călinescu a văzut în critica lucidă, demnă în exercitarea primatului esteticului, o condiție sine qua non a prezervării spiritului românesc, într-o epocă extrem de grea. Deschiderea bibliotecilor, proclamată într-o epocă în care oficialitatea închidea tot, era menită să prefigureze tocmai marea deschidere din 1989. Cei care nu sunt așezați în „bibliotecile deschise“ ale culturii europene riscă să rateze până și marea șansă a libertății, sugera criticul în cartea din 1986. Curajul intelectual alimentat de buna sa așezare în Bibliotecă i-a permis să se asocieze public, în 1989, cu scrisoarea de susținere a disidenței lui Mircea Dinescu, expunându-se unor grave pericole.
Nici după 1989, profesorul nu a abandonat acest rol moral și intelectual al criticii. De la poziționarea sa limpede de partea orientării europene a României și împotriva restaurației „de catifea“ și până la actualele sale critici ale exceselor „corectitudinii politice“ și ale aberațiilor ideologice de tip woke, traseul lui Alexandru Călinescu a fost unul al lucidității critice, inteligenței și moderației de tip liberal (în sensul intelectual, nu politic, al termenului). Recentul său volum O lume care a luat-o razna. Câteva reacții de bun-simț la ce ni se-ntâmplă (2023) relevă același echilibru ca și volumele sale de critică și același recurs salutar la Bibliotecă, la cunoaștere, ca modalitate de dezmembrare a scenariilor, de-a dreptul malefice, ale unor aberații contemporane. Aberația libertății poate fi, iată, la fel de periculoasă – cel puțin pentru spirit – ca și cea totalitară și, de fapt, acolo unde apare aberația dispare libertatea…
Alexandru Călinescu este nu numai unul dintre reperele criticii române de azi. Personalitatea sa reprezintă, prin francofonie, prin deschiderea umanistă și prin devotamentul față de cultură, una dintre strălucitele ipostaze ale intelectualului european de la noi. O ipostază tot mai rară, din păcate, în viața noastră publică și de aceea prețioasă.