Întrebarea asta ne dă tîrcoale mai mereu, în tot felul de momente ale vieții. Uneori, chiar ne oprim și ne gîndim. Cine sînt eu tînărul acesta rebel care dorește ca lumea să fie dreaptă, cerul înstelat deasupra noastră și legea morală în noi? Cine sînt eu acest matur împotmolit în rutină, în suma istovitoare a judecăților, a ceea se face și ce nu, în ceea ce inima ar dori, dar ispitele comodității impun regulile confortului? Cine sînt eu acest curajos? Cine sînt eu acest laș? Cine sînt eu? Relația cu timpul, incontrolabilă, poate să aducă ceață în cap, în jur. Memoria, tensiunile, presiunea vieții uzează. Ești în putere, dar se strecoară o imperceptibilă nesiguranță, o neclaritate. Ezitări – mai mici, mai mari. Tot la limită, pervers, apar semne ale unei patologii. Cine sînt eu? Textul Tatăl, scris de Florian Zeller, dramaturg francez, romancier, regizor de teatru și film, a atras imediat interesul. Piesa lui definită ca o comedie neagră a fost tradusă, montată în locuri importante, la Londra, New York, Paris, Zeller însuși adaptînd-o pentru filmul pe care l-a regizat, cu Anthony Hopkins și Olivia Colman. Cîștigă în 2021 un Oscar la categoria „cel mai bun scenariu adaptat“, Anthony Hopkins, un Oscar pentru „cel mai bun actor într-un rol principal“, Olivia Colman, nominalizată la „cel mai bun rol secundar“, filmul a primit și alte premii și a avut un impact dincolo de calibrul actorilor. Poate pentru fragilitatea scriiturii, a tuturor personajelor, pentru delabrarea umană, pentru ceea ce știm și nu prea despre bolile creierului, despre desprinderea stranie de realitate, despre regresie. Regia lui Zeller mi s-a părut fantastică pentru că ține iluzia în balans, pe muchie ascuțită, pentru că se joacă și cu mințile noastre, ne adîncește în îndoială pînă cînd ridică de tot cortina și ne prăvălim cu toții, protagonist și spectatori, în gol. Tatăl de la Bulandra, sala Izvor, regizat de Cristi Juncu, a avut un atu greu de concurat: Victor Rebengiuc. Un spectacol pus în scenă asumat, cu dedicație pentru acest uriaș actor. Aș spune că aproape nimic nu a mai contat. Un tulburător one man show cumva, ținut de toate firele în mîna și harul lui Victor Rebengiuc, în control absolut asupra dozajului, stărilor, contrapunctului ludic, rigorilor unei comedii noir și, nu în ultimul rînd, al tipurilor inepuizabile de structuri ale emoției. Un dublu personaj, ca o umbră, pare un partener permanent al lui Andre, al acestui Andre pe care Victor Rebengiuc îl ține de mînă și îl conduce pe un drum invers, de la lumină spre întuneric. Din această stagiune, spectacolul nu se va mai juca. M-am întrebat cîtă lume va fi în sala Izvor a Teatrului Bulandra săptămîna trecută, cînd codul roșu și alarmele de la ro.alert ne năuceau peste măsură. N-am apucat să văd niciunul dintre spectacolele din Festivalul teatrelor maghiare, fiind mereu în altă parte. Am salvat însă de mult, data de 7 octombrie în primul rînd pentru că încerc mereu să nu ratez vreo montare a regizorului Vladimir Anton. Încerc și nu reușesc mai mereu, mai ales de cînd s-a mutat cu arme și bagaje la Miercurea Ciuc, unde a făcut priză totală cu trupa, cu locul. Vladimir Anton s-a format sub ochii mei, cu sensibilități oarecum nefirești pentru un tînăr al generației de astăzi, nostalgic, crescut pe lîngă Liviu Ciulei, Valeriu Moisescu, Cătălina Buzoianu, Alexandru Darie, Ion Cojar, pe care îi invocă în discuțiile pe care le avem de ani și ani, în cele pe care le poartă cu actorii sau cu studenții lui de la secția regie a UNATC. L-am prețuit enorm pe Florin Anton, tatăl lui, actor al Teatrului de Comedie toată viața, debutat la Piatra-Neamț de regizorul Iulian Vișa, un actor extrem de inteligent și de cultivat, cu o strălucire aparte în fiecare rol, dar și în aparte-urile pe care le-am avut, de atîtea ori, despre teatru, despre lumea noastră, cu și fără Sanda Manu, cu și fără martori. Și am regăsit în devoțiunea lui Vladimir față de meserie ceva din cavalerismul lui Florin Anton. Cînd am selecționat spectacolul lui Orașul nostru de la Teatrul „Csiki Jatek“ din Ciuc am știut cu precizie că va avea o primire cu brațele deschise. Breasla noastră recunoaște valoarea, iar cînd vanitățile cad, rămîne căldura din fiecare cuvînt. Așa a fost cu Orașul nostru la București. N-am intuit că exact așa va fi și cu Tatăl. Anvergura lui Victor Rebengiuc, același spațiu de joc, codul roșu. Sala plină a fost primul semn. Regizorul Vladimir Anton a gîndit și a construit un spectacol rafinat și subtil. Foarte subtil. Nu părăsește nicio secundă registrul acesta. Revăd, acum, cînd scriu, scene întregi, claritatea desenului regizoral și al ideilor pe care a fost ridicat totul. Coerența cu care este urmărită confuzia. Debutul ei. Amplificarea. Ușor. Imperceptibil. Jocul cu timpul, jocul și farsele memoriei. Regizorul pe asta își plasează accentul. Mai mult decît pe boală, pe patologie și simptomele ei. Pe care le dezvăluie treptat, ca și cum sîntem martori și noi în casa pariziană a lui André, ca și cum și noi încurcăm ușile de intrare și de ieșire în și din apartamentul său, al fiicei, sau din salonul de spital, ca și cum noi avem scurt circuite ale lucidității și confundăm, insesizabil la început, pe Anne, fiica ce se străduiește să aibă grijă de el, cu o asistentă dintr-un azil, sau pe sora lui Anne cu o femeia care are grijă de Andre la domiciliu sau pe soțul lui Anne cu fostul sau cu un infirmier agresiv, ca și cum și noi am înaintat lent, pe vîrfuri, în hățișul unui coșmar tot mai adînc și mai tenebros. Fulop Zoltan, Andre, este un bărbat seducător, cu un corp încă prezent în mișcări și reacții, un bărbat inteligent, cultivat, care pare stăpîn pe singurătatea lui, pe aparatul de radio, pe obiecte, pe el însuși, pe amintiri. Cu ceasul personal ar fi ceva probleme. Cu timpul… Derapajul apare ca o fractură pe o diagramă. Soluția regizorului Vladimir Anton și a scenografei Raluca Alexandrescu se insinuează pe scenă. Un truc al poziționării decorului, a elementelor de mobilier, a ușii pe care se face accesul, canapelele, lampadarul. O deplasare a lui mereu în oglindă. Perfect în oglindă. Andre observă asta, dar nu-și bate capul. Ochii devin punctul de studiu. Proiecții imense pe fundal ne adîncesc în privirea tot mai rătăcită a lui Andre. Imaginea obsesivă a copilăriei – joaca unui băiețel cu mama lui – se repetă ca un carusel al fericirii. Al iubirii. Ca singurul mecanism, redundant, al fericirii pure. Imaginea tabu, salvatoare. Și asta e ceva… formidable! Iar muzica inundă spațiul. Și creierul nostru. Este un dulce amar din care gustăm cu toții. Copilul Andre rîde și sare de gîtul mamei. Obiectele dispar, ușor, ușor, mașiniștii – un fel de multiplicare a lui Andre – scot, rînd pe rînd, obiectele, spațiul devine, deodată, gol. Exact ca mintea lui Andre, Andre pierdut, confuz, căutîndu-și absent Mama, fiind la dispoziția personalului medical. Regizorul Vladimir Anton, bănuiesc că în acord cu autorul, o aduce pe Mamă în scenă, la final. În brațele ei este cel mai bine. Și mai sigur. Acolo este iubire pură. Și totul este în siguranță. Tavanul încăperii coboară. Camera-colivie. Andre, un prizonier pe veci în arena zilelor și nopților fără contur, fără lumină.
Pe scenă domină actorul Fulop Zoltan printr-o rigoare desăvîrșită. Prin măsură. Prin jocul perfect diferit cu fiecare dintre celelalte personaje. Pe care le confundă tot mai intens, la fel ca și noi. Dar interpretarea lui are forța asta și pentru că fiecare dintre parteneri, și mai cu seamă Fekete Bernadetta, sînt foarte în personaj. Fekete Bernadetta are un amestec sfîșietor între răbdare, toleranță, neputință, înțelegere, o discreție în rol și o fermitate în atitudine, în gesturi. O tandrețe care și ea, treptat, se îndepărtează de malul Tatălui. Extraodinar calibrat spectacolul regizat de Vladimir Anton. Regizoral, ca spațiu, intervenția cinematografică, mai mult decît un accent de proiecții, ritmul, vocile, fracturile sunetelor și ale imaginilor, amestecul, derapajul, alunecarea. Un spectacol important! Perfect articulat, subtil, cum am spus, cu o trupă minuțios antrenată întru această performanță.