Apărută anul trecut, având recomandările unor nume de referință din spațiul cultural românesc, cartea Alinei Necșulescu nu a beneficiat totuși de receptarea critică pe care ar fi meritat-o. Cronica de față încearcă să compenseze acest gol nedrept și să o întâmpine cu un bun venit, sper la fel de senin și de luminos pe cât este această scriere.
Alcătuit din texte publicate mai întâi în reviste precum Dilema veche, Dilema și Matca Literară, un asemenea volum compozit se distinge prin diversitate, spre deosebire de cărțile de concepție, sistematice. În plus, nu e deloc rar ca în acestea realitatea să fie înghesuită și ajustată după măsurile procustiene ale unității, coerenței și continuității. „Cartea“ în sensul ei tare – a apărut cu o vădită intenție didactică, pedagogică, gata oricând să privilegieze schema, abstracțiunea, tipologia în defavoarea carnalului concret, zvâcnitor și imprevizibil. Scrierea a apărut ca prescripție, regulă, normă, manual și abia mult mai târziu a devenit descriere, sub cine știe ce impuls al libertății – venit tocmai dinspre o realitate ce refuza constant să se lase cuprinsă într-o schemă preexistentă.
O carte compozită precum cea a Alinei Necșulescu acordă însă întâmplărilor din jur atenția cuvenită, judecata autoarei adecvându-se lor, și nu invers. De aceea multe din textele prezentului volum au un foarte bun comerț cu actualitatea – fie filme sau expoziții recente, fie teme stringente. Analiza Alinei Necșulescu ascultă faptele și abia apoi încearcă să le structureze, să le găsească forma proprie, să le introducă într-o anumită ordine. Unul dintre eseuri, „Repetăm sau ieșim din tipar?“, subliniază diferența dintre cele două valențe ale tiparului: de structurare și protecție (e vorba tocmai de acele tipare care sunt desprinse din realitatea vieții și în acord cu ea), respectiv de distrugere a creativității și originalității persoanei (acele tipare care încearcă să impună o ordine și o formă exterioare, străine, artificiale). A ști să distingi între cele două constituie, după Alina Necșulescu, cheia unei autentice arte de a trăi, câtă vreme majoritatea oamenilor își sacrifică viața de dragul unui principiu rigid, al unei idei fixe – precum acel nefast dicton „totul sau nimic“, care produce adevărate holocausturi în rândul ființelor umane, sortite să existe în registrul aproximativului. Resimțim această invadare a interiorului nostru profund de către o ordine străină printr-o simptomatologie egodistonică (idei obsesive, comportamente compulsive ș.a.m.d.).
Iubirea este tocmai procesul de deschidere către alteritate, către receptarea pozitivă a diferenței și îmbrățișarea ei caldă. În iubire centrul vieții noastre nu mai suntem noi înșine, ci este cel iubit, căci ne orientăm după el, îi căutăm prezența, apropierea, aprecierea, recunoașterea. Într-un anumit sens, iubirea ne readuce la stadiul infantil, cu deosebirea că atunci primul obiect al iubirii (mama) preceda „nașterea subiectului“, a eului, îl făcea posibil, metabolizând și intermediind între lumea exterioară și un eu in statu nascendi, pe când în iubirea matură – identitatea persoanei este deja formată, bine consolidată, iar dislocarea sau dizolvarea ei este sortită să rămână în limitele fantasmei. Dezamăgirile, conflictele, despărțirile derivă din această imposibilă întoarcere la stadiul infantil, de dinaintea individuării propriu-zise, atât pentru că cel iubit nu poate, prin forța lucrurilor, să asigure partenerului său în totalitate prelucrarea, interpretarea, digerarea realității, cât și pentru că acesta nu mai are enzimele necesare primirii unei asemenea hrane. Idealul contopirii în celălalt – care revitalizează stadiul unei primordiale simbioze cu mama – funcționează atâta vreme cât este doar o energie declanșatoare sau un ideal „regulativ“, dar nu un obiectiv realist al nici unuia dintre parteneri. La maturitate, iubirea doar deschide spațiul întâlnirii cu celălalt, spre deosebire de pruncie unde „eul“ și „celălalt“ nu sunt delimitate, iar mama-și-copilul formează o unitate încă neseparată. Din confuzia celor două iubiri – înlesnită de activarea spontană a arhetipului ori de câte ori ne îndrăgostim – se produc cele mai mari dezastre erotice, de la încercarea de a-l anihila pe celălalt până la încercarea de autoanihilare. Dragostea „orbește“ – spune autoarea – atâta vreme cât ne lăsăm pradă acestui „prim tipar“ al iubirii copilărești, căci dorința de a nu o / îl vedea decât pe ea / el, dorința de a vedea lumea numai prin ochii celui iubit ascunde de fapt o puternică tendință regresivă. Analiza pe care Alina Necșulescu o dedică cutremurătorului gest făcut de Oedip după ce acesta află că soția lui îi este mamă – arată de fapt că iubirea conjugală patologică ascunde în miezul ei o dorință de (auto)anihilare, de ștergere a contururilor individuale, de orbire. O iubire matură, veritabilă, este aceea în care reușim să nu plătim tribut arhetipului primei iubiri – și să fim doar suficient de deschiși, astfel încât în spațiul nostru psihic să poată fi conținut celălalt, dar în așa fel încât să nu-l cotropească, să nu-l anuleze, preluându-i – cu voia sau fără voia noastră – rolul de filtru al realității.
În anumite situații, așa cum reiese din analiza filmului Familiar (Călin Petern Netzer), tocmai mamele încurajează un asemenea comportament (auto)distructiv, cultivând dependența afectivă a copilului și subminând rolul tatălui, esențial în formarea unui psihism matur. Căci tatăl are rolul de a întrerupe simbioza copilului cu mama și de a-l pregăti pentru o confruntare și asimilare a realității. Tatăl reprezintă idealul autonomizării copilului, iar psihicul bine dezvoltat al unui individ este rodul unei bune asimilări a celor două tipuri de filtraje, de intermedieri, cel matern – dintre copil și nevoile sale biologice, și cel patern – dintre copil și nevoile sale sociale de recunoaștere, de comunicare, de raționare, de înțelegere a lumii. Deși tatăl – figura paternă, în general – joacă un rol esențial în asimilarea de către copil a existenței regulilor, legilor, interdicțiilor, mama nu este cu totul absentă nici din această parte a ontogenezei. Mai exact, dacă tatăl impune reguli mai curând pe verticală (interdicția incestului față de mamă), mama impune reguli pe orizontală (așa numita „lege a mamei“ formulată de Juliet Mitchell), ce vizează interdicția uciderii fratelui mai mic și, probabil, a incestului fratern.
De asemenea, tatăl joacă un rol esențial în introducerea orientării temporale a copilului, atât prin separarea copilului de mamă (disponibilitatea inițial permanentă a mamei este supusă unei reglementări, căci copilul trebuie să accepte să o împartă cu tatăl său, înțelegând că ea nu este doar mama lui, ci și soția tatălui său), cât și prin redistribuirea axiologică a ecstazelor temporale – de la prezentul uniunii simbiotice guvernat de mamă la viitorul idealului sinelui ilustrat de tată. Copilul este mobilizat spre dobândirea unei autonomii promise, realizabilă – prin efort personal și prin imitarea modelului patern – într-un timp viitor. Astfel, discuția despre nostalgie este profund lămuritoare (în „Nostalgia sau pasajul timpului pierdut“), căci acest sentiment pare să stea sub semnul unei aspirații de sorginte maternă, al unei dorințe regresive de recuperare a uniunii simbiotice primordiale cu mama, unde delimitările temporale încă nu erau prezente, așa cum demonstrează, într-un articol din 1950, Nandor Fodor. Simetric, nu se poate oare vorbi despre progres ca stând sub semnul Tatălui și nu putem oare opune conceptului de regressus ad uterum conceptul de progressus ad patrem? Pentru nostalgic, barierele temporale cad – trecutul luând locul viitorului –, o asemenea dizolvare a temporalității sugerând că ne aflăm în plină dominație a inconștientului, unde se știe că nu există trecut, prezent și viitor. Poate că nu este întâmplător că epoca romantică – prin excelență nostalgică – a fost, în eglală măsură, și epoca Inconștientului.
Și atunci când vorbește despre obezitate ca dorință de a exprima o greutate sufletească imposibil de comunicat altfel sau, dimpotrivă, despre anorexie ca despre rușinea de a avea un corp și de a fi, și atunci când arată efectele devastatoare ale resentimentului, disolubil în iertare (al cărei punct culminant este acela de a ne ierta pe noi înșine atunci când nu-i putem ierta pe ceilalți) sau despre efectele benefice ale minciunii în obținerea autonomiei, cartea Alinei Necșulescu pledează pentru găsirea unui punct de vedere optim (nici prea aproape, nici prea departe, suficient de aproape și suficient de departe) pentru perceperea celuilalt și, în definitiv, a realității înseși. Este o formă de politețe, văzută ca deziderat „ce impune o distanță care permite existența a două personalități clar delimitate, care mențin în tensiune permanentă atât nevoia de acceptare, cât și pe cea de diferențiere.“ (p. 87)