Gabriela Gheorghișor ne înfățișează în creația sa poetică o cazuistică a feminității. Amestec voluptuos de constatări și supoziții, de afecte și percepții, de alinturi și refuzuri în regimul unui remarcabil rafinament expresiv, conștiința i se articulează pe un fundament tipic fără a abandona nicio clipă palpitul vital, prezența naturală a elementelor care îl compun, erosul, familia, lumea. Lirismul aprofundând tematica în cauză, urmărindu-i nervurile în tangențele lor ireductibile, în misterul lor inaparent. Avem de-a face cu un soi de realism transfigurat, surprins în tensiunea sa interioară care prefiră vârstele, circumstanțele, locurile spre a se înscrie într-o viziune proprie. Autobiografie prevăzută cu o direcție emoțională introductivă: „Cred că prima mea traumă a fost chiar nașterea,/ dar asta e prea greu de reconstituit,/ e mai degrabă treabă de filosofi/ A doua mea traumă a fost despărțirea de mamă,/ după ce tata a murit, iar bunicii m-au luat să mă crească,/ aveam aproape doi ani, m-au pus adormită în mașină,/ ca pe o păpușă, însă, când m-am trezit,/ s-au temut că o să mor sufocată de plâns.“ (Catalogul traumelor). Un autoportret apare în variante, extins chiar de la început pe un spațiu în care vertijul temporal e surprins cu o grație feminină ce-i acordă o accepție sensibilă. E o confesiune dansantă adresată partenerului divin, ornamentată în așa chip încât să dea tonul întregului volum. O provocatoare alternanță a încrederii și a dubiului, a acordului și a refuzului oferă o textură curentă. Retractilitățile sunt însă mișcări cochete, conținând virtualitatea prezenței suverane: „Doamne, dacă tu mă privești de sus/ și eu te privesc de jos,/ privirile noastre se vor întâlni/ într-un punct de lumină (…) Sunt balerina dintr-un glob muzical,/ dar cineva a pierdut cheița.// Schimb mereu persoana verbului/ și nu mai știu când vorbesc cu tine/ sau cu celălalt eu.// Nu știe oricine să bată toaca,/ însă clopotul meu e mișcat și de vânt.// Îți arunc pietricele ca Hänsel și Gretel,/ să găsești mereu drumul spre mine// tu îmi lași firimiturile/ de la masa de seară și pleci.“ (Destrămare). Domesticitatea e una modern răsfățată, pictural dotată, familiaritățile accentuându-i delicatețea: „M-am cuibărit în cristalinul tău/ ca într-o acadea cu gust de cafea.// Când privești departe,/ departe,/ cufundat în ceruri ‘nalte,/ mă alungesc și eu,/ precum un portret/ de Modigliani./ Când te uiți aproape,/ de jur-împrejur,/ mă bombez obez/ și mă simt un bursuc/ năuc.// Dau să ies și mă lovesc/ de cornee. Un cucui,/ unde se văd copcile/ de la patru ani, în semn de cruce./ Intru apoi în iris/ ca într-o gaură neagră/ din univers. Mi-e frică./ Mă întorc și plutesc pe/ umoarea vitroasă și dulce.“ (Alice în cristalin). Uneori autocontemplarea apare cu superbie înscrisă în momentul inițial, pentru a fi succedată de un ecou defavorabil care duce la speculația destrămării: „Părul îmi flutura ca o melopee,/ îmi crescuse până la genunchi,/ parcă eram Venus a lui Botticelli./ Mulțimea năucă s-a zvârcolit,/ s-a trezit curând din hipnoză/ și s-a auzit prima huiduială,/ apoi vocile s-au amplificat/ într-un cor al furiei fără dirijor.// În orice levitație este o perversiune,/ spune un personaj din filmul Tinerețe.“ (Levitația). Pe de altă parte, autoarea poate reveni la ludic în raport cu sine, într-o mișcare circulară a răsfățului care invocă anume proza spre a o învinge cu brio: „Împlinesc treizeci și trei de ani/ și singurul dar pe care mi-l fac/ e să nu mai pun ceasul să sune./ Poate nu mă mai nasc.// Însă poate e relativ./ Iată, la ora 12 sunt/ de mult născută și trebuie/ să răspund politicos la urări./ Să fiu a naibii dacă sărbătoresc! (…) Dar nu te îngrijora,/ sunt emotionally unresponsive/ și am murit deja/ de câteva ori./ Moartea e doar o altă formă/ de viață – sunt convinsă –/ și sunt prea obosită/ să mor“. (Aniversare). Pe această direcție vag umoristică ne întâmpină o toamnă culinară: „Toamna lumina se răsucește în funii,/ se îngreunează și se lasă ca niște fâșii de cocă spre pământ,/ se târăște printre noi și ne împotmolește.// Creștem în ea ca într-un cozonac,/ în care tot scobim după aer.“ (Chipul). Aidoma unei actrițe poeta intră cu dezinvoltură într-o pluralitate de ipostaze fără a le căuta coerența convențională, îndrumată de magia temperamentală a genului care-i asigură necesara unitate. Dimpotrivă, am putea observa că anume cultivă diversitatea aidoma unui test. Nu se oprește la o ipostază sau alta, pentru a se putea înapoia de la cele de o factură aparent decisivă la altele de o aparentă ambiguitate și invers. Uneori pare elementar iritată: „Patul meu este cam mic pentru tine/ și prea bătrân pentru un vis nou.// Au izbucnit iar războaiele în lume,/ moartea trezește pofta de dragoste.// Câte scântei scoți pe gură, femeie?/ Te enervezi când eu nu mai tac/ și nu vreau să fiu prințesa adormită.// Ești cu un picior în Orient/ și cu o talpă ieșită din mit.“ (Destrămare). Alteori nu evită echivalențele funebre rostite pe șleau, trecând de la elevația melancolică la cinism: „În patul meu bărbații stau ca-ntr-un sicriu,/ îi țin îmbălsămați ca pe mumii./ Sângele lor fierbe acum departe, în trupurile altor femei,/ sau se încheagă neputincios, ca piftia./ Iar ei, bărbații mei, mă țin de ani întregi/ cu picioarele legate cu sfoară, ca pe mort.“ (În patul meu). Ori în urma unei audiții a uverturii Forța destinului a lui Verdi, prezumă o spontană crucificare: „Nu te mai zăresc, mă agăț de candelabru,/ îl cuprind în brațe/ cum aș strânge trupul tău luminos./ Un scurtcircuit, dar nu mă desprind./ Corpul se zbate și rămâne încleștat/ pe brațele de metal/ ca ultimul răstignit de pe cruce.“ (O seară la filarmonică). Drept bilanț am putea socoti însă un tablou al unor lumini nu doar distincte, ci și contrastante, înscrise într-o paradoxală armonie provocatoare: „O lumină blândă, care dezmiardă lucrurile și oamenii,/ îi purifică și îi aduce într-o stare de transparență lichidă./ O lumină amețitoare, narcotizantă,/ care fierbe sângele și întărâtă spiritele,/ creează o agitație violentă./ O lumină putredă, crepusculară,/ care înnămolește cugetele, ca un opiaceu,/ le umple de torpoare./ O lumină sprințară, aurorală,/ care întinerește firea,/ trezește setea de viață și de vin./ O lumină arzătoare, grea ca mierea,/ care șterge contururile/ și aruncă un văl auriu peste lume, o muzeifică.“ (Destrămare). Spectacolul poetic pe care ni-l oferă Gabriela Gheorghișor, asumându-și rolul de protagonist feminin, e unul dintre cele mai caracteristice ale literelor noastre din prezent.