O agitație teribilă s-a instalat între artiști, producători, spectatori, editori și cumpărători. Artiștii tineri, și mai cu seamă cei independenți, încă nu au fost plătiți pentru proiectele la care și-au finalizat, deja, colaborarea. Alții se gîndesc dacă vor mai avea unde să fie invitați să lucreze. Oameni extrem de talentați, de liberi și deschiși, mulți dintre ei refuzînd să intre ca angajați într-un sistem public. Ca să fie flexibili și mai concentrați pe ce-i interesează, să aibă disponibilitate reală față de spectacolele sau filmele în care ar dori să fie prezenți, fără nicio constrîngere de angajat în altă parte. Discuție lungă și complexă.
În perioade de criză, cum este cea pe care abia am început-o, cea economică, înflăcărarea prinde înălțime. Șușoteala, presupunerile vîndute ca ceva sigur încing piața. Se aruncă cîte o bombă, toți se inflamează, confuzia și nesiguranța domină acum. Circulă hîrtii, fel de fel, dar mai nimeni nu le citește cuvînt cu cuvînt și pînă la capăt. În schimb, se convoacă ședințe, se fac scrisori către mai marii statului, se trag sfori. Nu sînt vizionară, nu am toate datele ca să pot face o prejudecată. Probabil că va scădea bugetul teatrelor. Probabil că va fi nevoie de imaginație ghidușă și de abilități reale de producător ca să faci producții noi. Probabil că teatrele cu multe spectacole, deja în repertoriu, se vor mulțumi, deocamdată, să le joace pe acestea. Probabil că se va reduce vînzarea show-urilor cu acele costuri de bilete obraznice și conținut îndoielnic – dar cu mare priză la public, foarte ciudat! Nu se va atinge nimeni de pensii, de indemnizațiile de merit, de drepturile de autor, de ceva ce ar putea să pună în pericol liberalismul profesiunii.
Ce resimt însă acut? Și nu de acum, dar mai cu seamă acum. Prezența unui ministru al Culturii care este în poziția aceasta nu doar fiindcă este om politic și dorește să aibă asta în C.V., ci pentru că știe că ar putea să facă lucruri, că își propune treaba asta, că se pricepe și dorește să învețe și mai mult, și mai multe, că își organizează o echipă de specialiști unul și unul, că se luptă cu prim-ministrul, cu oricine este necesar ca să apere drepturile și tot ce au nevoie oamenii de cultură, arta, să apere performanța, cota ei, să privească și dincolo de harta noastră și să dorească să cunoască ce se întîmplă în secolul 21 în alte părți ce contează. De ani și ani de zile, ministerul acesta este, fără voia noastră, ultimul pe orice listă de guvern. De orice culoare. Te apucă jalea, revolta, durerea, nedumerirea. Fără folos. Nu-mi dau seama de cînd nu a mai fost un ministru al Culturii care să se lupte, pur și simplu, pentru tot ceea ce ține de domeniul său. Nu să execute directive, să privească dezastrele ce s-au produs de multe ori, să intervină pentru angajări abuzive, să dea afară oameni pricepuți doar pentru că și-au spus punctul de vedere profesionist, să fie plin de ifose și comportament provincial, caraghios care să țină loc de nume, de anvergură și cunoștințe, să ia seama la ce fac miniștri ai Culturii din țări civilizate, conștiente de ce însemnătate are asta în educarea spiritului, în ceea ce se numește investiție pe termen scurt și lung. Aroganța a fost pe cea mai înaltă treaptă la noi. Aroganța a făcut posibilă întoarcerea banilor la buget pentru că nu au fost folosiți, aroganța a făcut posibilă suma slugărniciilor, a umilințelor profesioniștilor, a toanelor, a tonurilor impertinente, a atitudinii de latifundiari. Că nu am simțit susținere și partener de dialog, de cineva care să apere ce este de apărat, să aibă strategie pentru prezent, pentru viitor, să cunoască real domeniul atît de amplu și greu al ministerului… Tabloul ultimilor ani este teribil. Hidos. Dezgustător. Sînt ținuți în funcții manageri ocrotiți de putere, oricare, de masonerie, deși abuzurile și mediocritatea se văd de la distanță, cu ochiul liber.
Merg încoace și încolo prin țara mea și mă uluiesc, încă, mă bucur și admir ctitorii arhitecturale de la 1600, 1700, 1800 și tot așa. Dacă nu ai vedea și kitch-ul zilelor noastre, ce le înconjoară, ai putea să spui că ești la Viena, la Praga, la Budapesta, la Paris. Restrîng aria imaginilor remarcabile, multe, la cîteva din teatru. Între 1814 și 1817, a fost construit Teatrul din Oravița. Teatrul vechi „Mihai Eminescu“. După modelul teatrului Burgtheater din Viena. Proiectul este semnat de arhitectul macedo-român Ion Niuny, Niuni în alte documente, și este prima clădire din Europa care are lămpi de acetilenă, care este iluminată artificial, cu o lumină caldă și misterioasă. Interioarele sînt copie la scară a celebrului teatru vienez și au fost decorate după schițele arhitectului Ieronimus Platzger, cu ornamente roccoco splendide, în cromatică luxuriantă, roșu și auriu. În 1817, pe 5 octombrie, are loc inaugurarea teatrului în prezența familie imperiale – a Împăratului Francisc I și a Împărătesei Augusta Carolina. Cortina mare a fost pictată de Francisc Zech, directorul școlii gimnaziale din Oravița. Prima dată a fost montată aici opereta „Crai Nou“, de Ciprian Porumbescu, pe textul piesei lui Vasile Alecsandri. În 1868, la începutul lunii septembrie, trupa de teatru a lui Mihail Pascaly joacă aici două reprezentații. Sufleurul trupei și al doilea secretar al lui Pascaly era Mihai Eminescu. Scaunele din sală sînt aceleași din 1893. Între 1872 și 1873, se schimbă structura de rezistență a clădirii, piatra și lemnul devin elementele principale în construcție. Interesant este că experimentul oțelarilor din Reșița, care au folosit un amestec din oțel, fontă și carbon, rețeta lor, originală pentru consolidarea teatrului, a fost introdusă și de Gustave Eiffel, partea de bază, de la primul nivel al Turnului celebru din Paris. Pe 5 noiembrie 1931, George Enescu are un concert extraordinar, fiind prieten cu profesorul și compozitorul Karl Kanz, din Oravița. Enescu a fost acompaniat de Nicoale Caravia. Pînă în 1918, aici au fost prezentate spectacole profesioniste de teatru, balet, muzică din toată Europa.
Pe 14 iulie 1896 se pune piatra de temelie a Teatrului Național din Caracal. Oamenii cu stare, aristocrați și boieri bogați din zona Romanațului finațează proiectul arhitectural al austriacului Franz Bileck și înfăptuirea unei construcții ca o bijuteri rară, cu ornamente la interior și exterior, fantastic de rafinate. Sînt rînduri consemnate și de Iorga undeva. Antreprenor a fost italianul Spaulenzi Mariani. În 1901 se încheie clădirea în stil eclectic, cu accente neobaroce, neorenascentiste, cu proporții perfect echilibrate, cu o acustică rară și impecabilă. Sînt foarte frumoase detaliile pe care le scrie Petru Crăciun despre pictura plafoanelor sălii de spectacol, despre pictura foaierului de la etaj. S-au jucat aici Traviata, Trubadurul, Bărbierul din Sevilla, Ernani. Au jucat aici Nottara, Aristița Romanescu, Maria Filotti, Marioara Voiculescu, Soreanu, Demetriad, Bulandra, Radovici, Storin. Aici a debutat Radu Beligan. Doamna Mareșal Averescu a cîntat pentru concerte de binefacere. George Enescu a avut cîteva concerte. Am consultat cîteva arhive, am citit prea puțin din conferințele ținute aici de Pârvan și Iorga, de Tache Ionescu. În 2008, pe 22 iulie, Teatrul se redeschide cu o conferința ținută de Radu Beligan.
În anul 1909, cîțiva profesori de la Liceul „Traian“ din Turnu-Severin, prin contribuție proprie și cu o sumă de la bugetul de stat, hotărăsc și încep construirea unui teatru. În primăvara anului 1913, Teodor Costescu, directorul Liceului de prestigiu, un tip formidabil, se dedică cu o forță nemaipomenită acestui proiect. Pe 15 octombrie 1924, se inaugurează prima sală. În 1900, Teodor Costescu primește de la Regele Carol I Medalia „Pentru Merit“, iar 1934, de la Carol al II lea. Arhitectul Palatului Cultural a fost Gheorghe Cerchez, o idee modernă și suplă, un fel de hub cultural cu bibliotecă, muzeu, amfiteatru pentru conferințe, berărie, Cazino, Cinematograf și un Teatru admirabil. Construcția este un fel de navă, cu cîteva aripi, o formă arhitecturală echilibrată și impunătoare. Teatrul avea 700 de locuri și… o rotativă, o dotare unică a scenei, atunci. Și rară pînă astăzi.
Din 1990 și pînă astăzi, nu s-a construit niciun teatru. Nici măcar o sală de concerte, măcar aproape de cea existentă la Budapesta, o sală de concerte pe care Radu Lupu a apreciat-o ca fiind printre cele mai impecabile ca acustică. Cele trei teatre numite mai sus au fost renovate și reabilitate total sau parțial în timpul mandatului de Ministru al Culturii al lui Ion Caramitru. Andrei Pleșu a readus Festivalul „George Enescu“ pe harta culturală. Pe 24 august începe o nouă ediție. În aceeași oribilă Sală a Palatului, pătată istoric de atîtea Congrese ale lui Ceușescu, delabrată, fără niciun fel de acustică, ascultăm mari orchestre, mari soliști prin boxe. Sîntem în 2025. Secolul 21. Avem un teatru privat, construit de la zero, Teatrul Act, legat direct și total de numele lui Marcel Iureș. În toamna aceasta se va inaugura un teatru complet nou, Griviței 53, un teatru privat, spectaculos, integrat perfect în zonă, construit prin efort personal, de nouă ani, un demers incredibil nu doar prin tenacitate, dar și prin devoțiune, al regizoarei Chris Simion. La fel, regizorii Andrei și Andreea Grosu fac un nou UNTEATRU, și el aflat într-o fază avansată. Toate acestea sînt inițiative particulare, acte nebunești ale unor artiști români, cîteva donații private, cîțiva sponsori și fonduri europene atrase printr-o muncă infernală.
Ctitorii.
Restul…