Reflecțiile lui Giambattista Vico privitoare la istoria omenirii se desfășoară, cum am văzut, pe două dimensiuni. Formarea unor comunități simple la început, iar cu timpul din ce în ce mai complicate e văzută de Vico prin prisma „înțelepciunii poetice“ manifestate în vechile mituri care evocă trăsăturile vieții în comun: autoritatea, tradiția, reinventarea periodică a raporturilor dintre oameni. Dincolo de repetarea spontană, neîncetată a acestor trăsături, Vico consideră trei aspecte sacre, fundamentale ale vieții umane, revelate în Vechiul Testament: puterea tainică a providenței divine, cu alte cuvinte acceptarea neputinței de a prezice viitorul, căsătoria ca școală a virtuții și înmormântarea ca afirmare a nemuririi sufletelor.
Despre cunoașterea viitorului, cum am observat rândul trecut, atât gândirea istorică cât și științele exacte consideră periodic că pot lansa prevestiri grandioase ale viitorului, fie că e vorba de sfârșitul triumfal al istoriei, fie că ni se anunță modificări inevitabile și profund distrugătoare ale climei terestre. Ca să înțelegem natura acestor preziceri, să ne amintim de vechea distincție între a crede și a ști. Cei care adoptă punctul de vedere al unei religii sunt numiți credincioși, nu știutori, tocmai pentru că religia ne vorbește despre o altă lume, dincolo de hotarele celei în care ne trăim viața de zi cu zi. Pe vremuri, partizanii regimului la putere în Uniunea Sovietică considerau acest regim ca ultima și cea mai fericită fază a istoriei omenirii: ei credeau în dogmele unei religii laice – cum Raymond Aron numea acest gen de evlavie politică.
În ce privește căsătoria, numită de Vico școala virtuții, formele pe care le-a luat în diferite epoci s-au datorat în mare măsură tradiției, dar, ca și celelalte raporturi dintre oameni, au fost reinventate periodic. În Noua Știință, de pildă, Vico subliniază rolul căsătoriei în conflictul dintre patricieni și plebei în Roma antică. Aceștia din urmă, netrăgându-se din vechile familii care întemeiaseră Roma, erau acceptați ca imigranți, dar nu aveau dreptul să fie cetățeni și, deci, să formeze familii. Cuplurile de plebei nu se puteau căsători legal, ceea ce însemna că nu aveau cum să le dea moștenire copiilor pământul pe care îl obținuseră lucrând, dat fiind că numai copiii născuți din căsătoriile celebrate public erau considerați rude ale părinților lor. Nefiind cetățeni romani, plebeii nu aveau nici dreptul să-și lase economiile prin testament. În revolta împotriva patricienilor, ei au cerut și obținut cetățenia romană, și deci dreptul de a se căsători legal, cu alte cuvinte de a împărtăși în sânul cuplului „fiecare drept divin și uman“ (Noua Știință, Partea a doua, Secția 5, sfârșitul primului capitol). De notat că această reformă nu permitea decât căsătoriile plebeilor cu alți plebei, nu și cu membrii elitei patriciene.
În sfârșit, înmormântarea care, ne spune Vico, sărbătorește nemurirea sufletelor, este și ea reinventată periodic. La cimitirul chinez din Colma, lângă San Francisco, mai toți cei care vizitează mormintele familiei lasă de fiecare dată lângă piatra comemorativă un săculeț cu gustări și portocale, ecou al credinței străvechi în nevoia celor îngropați de a se hrăni din când în când. Cenușa celor care au preferat să fie arși e așezată în mici căsuțe dreptunghiulare într-un zid la intrare. La cimitirul catolic de alături, rudele depun doar flori. Nu departe, în cimitirul militar nenumăratele pietre identice ale celor care au pierit în războiul din Oceanul Pacific sunt vizitate rar, la serbările patriotice. Să fie vorba de nemurire sau, mai degrabă, de dorința celor încă în viață de a nu-i uita, cel puțin un timp, pe cei plecați?
Atenția cu care Vico examinează vechile mituri, credința lui în cele trei tradiții neschimbate sunt minunate exemple de energie și noblețe. Să rămânem totuși atenți, îmi spun, la mulțimea de idealuri care ne atrag și la nenumăratele feluri în care ne apropiem de ele, fie încercând să le îndeplinim, cel puțin până la un punct, sau, dimpotrivă, ocolindu-le cu grijă.