Râdeam în anii de sub N. Ceaușescu de pronunția lui și de felul cum stâlcea limba. Prevéderi se mai aude și azi. Din gurile cui te-ai aștepta mai puțin. „Limba română e grea“, spuneam, făcând cu ochiul (un fel de emoticon viu, avant la lettre) și toți ne dădeam seama despre ce/cine era vorba, vorba ceea, „în propoziție“. Ei bine, ca să reproduc o expresie obsesivă a unei meteocrainice TV, n-a fost de-ajuns să ne distrăm trist de limba magistralelor cuvântări (sic!), pentru că revoluția română, fie ea în direct, fie înregistrată, a scos la iveală și alte posibilități, aș zice infinite, de stâlcire a limbii, și de folosire a ei fără abilitățile necesare.
Am avut un vis, vara asta. Se făcea că aud pe cineva spunând că a venit și dl Cutare „cu nevasta lui cea frumoasă“. N-aveam de lucru și observam cu glas tare ceva ce și alții din jur păreau că știu, și anume că, astfel ordonate, cuvintele l-ar desemna pe dl Cutare ca pe un poligam cunoscut. Replica persoanei care făcuse afirmația astfel pusă în propoziție a fost „ce interpretare!“ Și atunci au început să curgă în memoria mea ciuruită de siguranța necunoscătorilor, alte mostre. Prima: „cunoaștem“ în loc de „știm“, pentru că – nu-i așa? – a cunoaște pare mai tare, pentru astfel de connaisseuri decât un simplu a ști. Dar „ei bine“-le pomenit mai sus! Expresia asta, ei bine, în limba cunoscătorilor, sau chiar și numai a știutorilor, se utilizează când ce urmează cam contrazice, ori completează cu un fapt surprinzător enunțul dinainte. Au urmat: „pantofi respirabili“ pentru care ni se făcea o reclamă insistentă pe telefoanele mobile, printre știri (nu „cunoașteri“, slavă Domnului!), ba chiar și ultima descoperire a publicitarilor, „cârnații pofticioși“. În paranteză fie zis, mi se părea că, dând crezare acestei construcții lexicale, cârnații, deveniți pofticioși se repezeau la mine ca urșii de pe Transfăgărășan la motociclistul italian.
Și iată că, visam, tov. dictator comunist, primul tov. al patriei, era depășit: ceea ce știa el e mult sub cunoștințele celor care se pot mira de interpretarea de mai sus. Căci limba română, ca și altele, mă grăbeam să observ, nu e compusă doar din vorbe-vorbe-vorbe, cum sugera, ironic, însuși „Prințul de la Dania“, despre engleza Marelui Will. Limba noastră e „în adâncuri scufundată“, poate chiar cam prea adânc pentru mulți, ca să-i poată da de rostul interpretărilor. Comunicarea, atât de la modă azi, se compune, și nu doar în vis, mai ales din legăturile dintre cuvinte (sintaxă), iar aceste legături pot stabili înțelesuri diferite. Ordinea cuvintelor în propoziție poate schimba sensul comunicării, iar necunoașterea acestei reguli, neasimilarea topicii, căci așa se numește chestia asta, poate juca feste neștiutorului care se crede cunoscător. Un om sărac, pe românește, e unul care n-are de nici unele, iar săracu’ om e cel care trece printr-un necaz, cu toate că, poate, avea tot ce-i trebuie, sau, cu alt fix jurnalistic actual, „ce pune pe masă“. (V. „Cartea lui Iov“, p. 534 și urm., în Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă al B.O.R., 1975)
Pe urmă visul a luat-o înapoi și am auzit, ca-ntr-un ecou îndepărtat, vocea veselă a unui fotograf ambulant, care, în anii ‘70 sau ’80, trecea uneori pe o plajă de la Marea Neagră, oferindu-și în gura mare serviciile mai ales bărbaților, și veți înțelege imediat de ce numai lor, pentru „o fotografie cu nevasta de la mare“. (În sensul că legitima e cea de-acasă ori de unde va fi fost și ea, cu vreun soț de la munte.) Dar umorul prea subtil pentru un regim condus de magistralul cuvântător l-o fi făcut să dispară. Și astfel ultimul cunoscător al importanței topicii, care sublinia public acest adevăr, a tăcut. Căci pe plajele patriei noastre nu se mai aude această frumoasă și veselă ofertă. Tot porumb fiert și alte fleacuri contrafăcute… M-am trezit din lingvisticul meu coșmar cu speranța că mai trăiește undeva simpaticul fotograf de la Neptun. Să-i dea Dumnezeu viață lungă și mult noroc! Pentru că, în fond, acel personaj glumeț și simpatic nu era decât un semnal viu că sistemul gramatical românesc nu dispăruse de tot și că mai erau persoane care știau să jongleze cu limba română acolo unde alții nu văd, azi, decât „interpretări“ surprinzătoare.
Oricum ar fi, e destul de clar cum progresul (sic!) și democrația (tot sic!) ne îmbogățesc formula aceea, care devine – ce să vezi! și ei bine!: – „limba română e (tot mai ) grea“! Și poate da coșmaruri cuiva care cu totul altceva credea.