Disonanța cognitivă este un concept introdus de Leon Festinger prin cartea sa A Theory of Cognitive Dissonance (1957), iar comentariile științifice și actualizările ce țin de evoluția conceptului în ultimele decenii pun în evidență, în ediția franceză (care îmi este accesibilă) Une théorie de la dissonance cognitive (2017), maniera în care indivizii gestionează tensiunea psihologică sau starea de disconfort mental generată de deținerea simultană de idei, credințe, valori sau atitudini contradictorii. Pentru a reduce acest disconfort, cei atinși de disonanța cognitivă încearcă să-și schimbe opiniile sau comportamentele ori să găsească justificări liniștitoare pentru acțiunile lor. Resimțirea unor simptome ale disonanței cognitive poate să se constituie într-un avertisment asupra stării de fapt că viața trebuie să fie recalibrată prin luarea unor decizii optime prin unele compromisuri.
Mai pe scurt spus, contradicția dintre situații dilematice creează o disonanță, iar reducerea acesteia îl convinge pe cel încercat de antagonisme că alegerea a fost cea potrivită. În prima fază sunt cogniții aflate în conflict, apoi apare disonanța și la sfârșit se procedează la atenuarea acesteia. Cu alte cuvinte, cineva își dă seama că face ceva nepotrivit sau reprobabil, își reproșează acest lucru, apoi găsește circumstanțe atenuante și consolatoare pentru situația în care se află. Cred că, dacă apelăm la simptomatologia disonanței cognitive, putem explica unele tensiuni interne și unele contradicții ale comportamentului suferite de A.E. Baconsky. Supus atâtor antagonisme între idealuri și realitate, scriitorul a încercat o împăcare cu sine și o asumare a răscrucilor existențiale ca exercițiu de cunoaştere în spații compensatoare.
Fără să țină de patologie, disonanța cognitivă – fie a lui A.E. Baconsky, fie a oricăruia dintre noi – este o trăsătură omenească universală și are în fond un rol pozitiv, întrucât ne ajută să reflectăm asupra noastră și ne poate determina să facem schimbări autentice în viață. Diana Câmpan nu riscă deloc atunci când face următoarea remarcă: „Dacă este să ne asumăm riscul identificării unui reper al creaţiei care îl face pe A.E. Baconsky unic în literatura noastră, acela credem că este dat de obsesiva căutare de sine şi de autodefinirea prin opoziţie. E ca şi cum, de la un capăt la celălalt al operei, scriitorul trăieşte dramatic incongruenţa cu lumea şi inadaptarea la pseudo-valori, având certitudinea clară a imposibilităţii de a fi înţeles în miezul identităţii sale umane şi creatoare.“ (A.E. Baconsky – solitarul de catifea, Editura Academiei, Bucureşti, 2013, p. 40).
Autodefinirea prin opoziţie, trăitul dramatic al incongruenţei cu lumea și inadaptarea la pseudo-valori pot fi raportate la celebrul cuvânt rostit la Primul Congres al Scriitorilor, din iunie 1956. Prin gestul de a-i dărui maculatura ideologică versificată scrisă până atunci lui Dan Deșliu, A.E. Baconsky încerca să-și reconcilieze trecutul maculat cu o conștiință morală activată la patru luni după rostirea altui raport fulminant: acela al lui Nikita Hrușciov, la Congresul al XX-lea al P.C.U.S. Tot într-un răstimp de patru luni, până la izbucnirea Revoluției din Ungaria, gestul „colegial“ s-a făcut într-un mod aparent paradoxal, deoarece poetul a delegat altcuiva vinovăția pe care o purta și a evitat o confruntare directă cu faptele trecutului său recent. A.E. Baconsky scrisese până atunci versuri propagandistice din oportunism, iar aceasta i-a afectat, probabil, conștiința și imaginea de sine pe care a dorit să le recupereze „în plen“, în fața breslei scriitoricești. O disonanță morală și identitară a apărut atunci când cel care își făcea mea culpa și-a pus întrebarea dacă el ar putea fi un poet cu conștiința nepătată în condițiile în care a scris ceva în care nu credea. Pentru a reduce disonanța provocată, A.E. Baconsky a renunțat (nu chiar imediat) la a mai scrie asemenea versuri, făcând astfel un prim pas spre renunțarea la comportamentul incongruent, pentru a marca începutul reconcilierii cu sine însuși.
Oferindu-și producția rușinoasă drept cadou unui oportunist aflat în mare vogă, A.E. Baconsky a tentat un fel de exorcizare a vinovăției sale. În acelaşi timp, se poate vedea aici și o strategie defensivă ambiguă: se lăsa „greaua moștenire“ în mod ironic unui coleg care nu-și punea probleme moralicești. Aceasta poate fi și o formă de justificare indirectă autoconsolatoare: din moment ce Dan Deșliu era de aceeași teapă cu el, atunci culpabilitatea nu i se părea atât de gravă. Printr-un asemenea mecanism al protecției psihologice, A.E. Baconsky a dorit să-și salveze imaginea de sine, chiar dacă nu a putut – și nici nu avea cum – să-și renege complet trecutul rușinos. Insidiosul transfer este semnificativ, deoarece „donatorul“ se autoamăgea cu impresia că devenise altul, că nu mai era acela care scrisese versurile compromițătoare.
Totodată, a avut loc și o critică indirectă, o demascare morală plină de sarcasm amar a celor care continuau să colaboreze cu regimul dejist după relativul dezgheț ideologic produs de la moartea lui Stalin. Dacă privim toate acestea prin prisma disonanței cognitive, gestul lui A.E. Baconsky reprezintă o strategie de reducere a tensiunii morale generate de conflictul dintre faptele sale trecute și valorile în care își propusese să creadă de la acel congres înainte. Numai că maniera în care a procedat, oferind zgura ideologică versificată celui care scrisese Minerii din Maramureș, era doar o intenție de rezolvare evazivă, ambiguă și amar ironică. Mai mult decât o renunțare sinceră, darul versificărilor inflaționiste trăda dorința lui A.E. Baconsky de a nu-și asuma pe deplin responsabilitatea asupra trecutului său realist-socialist.
Referindu-se la frecventarea unor spații simbolice care l-au edificat lăuntric pe poet, Octavian Paler îi surprinde acestuia starea de singurătate și fluctuaţiile interioare: „L-am văzut singur, dar nu l-am văzut niciodată pustiu […]. Acest solitar avea cultul prieteniei. Dacă prietenii s-au rărit ca număr în jurul lui, nevoia lui de a crede în prietenie a sporit […] În acea singurătate, nimic nu se schimbase, de fapt, în esenţă, rămăsese Baconsky. Mai amar, poate, şi mai orgolios. Mai tranşant şi mai intransigent. Mai solidar decât mulţi solidari zgomotoşi. Doar că nuanţele între da şi nu aproape dispăruseră. Şi da-urile şi nu-urile erau mai tăioase. El, omul subtil al nuanţelor, renunţa din ce în ce mai mult la nuanţe. Nu mai cunoştea jumătăţile de măsură…“ (Singurătatea unui solidar, în „Steaua“, nr. 6/ 1981, p. 5). Dacă renunțarea la nuanțe a presupus intrarea în conflict cu identitatea proprie sau cu convingerile anterioare, atunci A.E. Baconsky a suferit de o disonanță cognitivă. Aceasta apare doar dacă există un conflict intern între ceea ce crede cineva că este și felul cum se comportă în realitate.
Se cunoaşte episodul jenant din iarna anului 1953, narat de Ion D. Sîrbu, când A.E. Baconsky i-a arătat „ţigăneşte“ cotul lui Lucian Blaga. Ce a făcut ulterior redactorul-șef al revistei „Steaua“, în condițiile unei îmblânziri a regimului comunist față de marele poet, este demn de laudă: i-a publicat traduceri din Faust, apoi a încercat ajutorarea lui materială prin intervenții la potentații politici ai zilei. În acest caz, s-a întâmplat o scindare între propria conduită și imaginea de sine, eu întrebându-mă cum s-a asortat ținuta elegantă, de care toată lumea era impresionată, cu gestul mahalagesc față de autorul Nebănuitelor trepte. Cognițiile în conflict izvorăsc aici din convingerea lui A.E. Baconsky că este o persoană miloasă, aptă de compasiune, care intră în contradicție cu gestul incalificabil și imaginea de sine pe care spilcuitul scriitor o avea (sau dorea să o aibă).
Acest fel de cogniții nasc o tensiune internă și intră în disonanță. A.E. Baconsky încerca să restabilească echilibrul disonanței cognitive și a imaginii de sine prin autoconsolatoare acte caritabile față de victima de lux Blaga. Ca de obicei, și în acest caz ne confruntăm cu o ambiguitate morală. Pe de o parte, dacă pocăința a fost autentică – faptele bune fiind făcute dintr-un sentiment sincer de vină și din dorința de reparare a greșelii –, atunci actele de caritate față de Blaga au putut fi eliberatoare. Pe de altă parte, este posibil să fi fost vorba doar de o simplă oglindire narcisică, în joc intrând doar salvarea propriei imagini a lui A.E. Baconsky în ochii celorlalți (sau o motivare în fața propriei conștiințe).
În fața martorilor la scena petrecută pe strada din Cluj, A.E. Baconsky nu și-a salvat imaginea, deoarece abia peste un sfert de veac Ion D. Sîrbu se arăta dispus să-i ierte totuși gestul față de magistrul său. Astfel, în ziua cutremurului fatal din 1977, cei doi s-au întâlnit pe stradă în București, A.E. Baconsky a întins brațele (brațele, nu cotul) spre autorul Șoarecelui B, iar acesta s-a făcut că nu-l vede. Ceea ce a urmat se știe: neiertându-și refuzul de a primi brațele deschise ale lui A.E. Baconsky, Ion D. Sîrbu a plecat intempestiv din București, dar foarte inspirat și salvator, pentru că în seara acelei zile hotelul la care se găzduise s-a prăbușit. Sub alte dărâmături a rămas doar autorul Cadavrelor în vid.
„Adu-ți aminte de cei ce îngroapă pe atâția alții/ sfârșind prin a fi îngropați și învață/ să disprețuiești moartea…“ – sunt ultimele rânduri scrise de autorul romanului Biserica neagră în fati dica zi de 4 martie 1977. Pe lângă încărcătura premonitorie, versurile acestea se constituie într-un memento mori lucid despre ciclul vieții și moartea nivelatoare. Cel care, îngropându-i pe alții, pare puternic și nepăsător față de moarte, ajunge, inevitabil, și el în postura de a fi îngropat. Din perspectiva disonanței cognitive, versurile sur prind o tentativă de armonizare a unei tensiuni esențiale. Cognițiile în conflict sunt aici teama de moarte și conștiința că toți suntem supuși morții. Această tensiune dă… naștere disonanței, iar cele scrise au rolul unei strategii de reducere a acesteia. Foaia pe care au rămas înșirate ultimele cuvinte se în toarce asupra celui care a scris-o ca o suprafață speculară. Mesajul lăsat ar putea căpăta valoarea testamentară a unei liniști dobândite chiar îna inte de sfârșitul zilelor. Dar oare a murit A.E. Baconsky liniștit sub dărâ mă turi, cu toate disonan țele cognitive neutrali zate? Este cu neputință de crezut.