În numărul de vară al revistei „Causeur“, romancierul Frédéric Beigbeder (cunoscut și în calitate de critic literar, prin spumoasele sale cronici din „Le Figaro Magazine“) vorbește într-un interviu despre spiritul francez. Era previzibil că Beigbeder va insista asupra umorului, mod de manifestare a libertății și a spontaneității, prezent în literatura franceză de la Rabelais până în zilele noastre. Și, firește, nu numai în literatură. Saloanele aristocratice, spre exemplu, au fost un spațiu propice, nu în ultimul rând prin prezența femeilor care, spune romancierul, stimulează inventivitatea. A fost o vreme când vorba de spirit era gustată ca atare și nu era taxată drept misoginie. Astfel, aflată într-o companie selectă, o doamnă a scăpat o flatulență și, ca să mascheze zgomotul, a mișcat – hârșâind podeaua – scaunul de alături la care Talleyrand, fiind de față, a întrebat-o: „Ce faceți, Doamnă, căutați rima?.“ Cam tot pe atunci, ducesa de Richelieu a fost întrebată de Napoleon dacă perlele cu care venise la o recepție la Tuileries erau adevărate: „Nu, Sire (a răspuns ducesa), dar mi-am spus că pentru a fi prezentă aici, erau cât se poate de bune așa.“ Beigbeder relatează un schimb de replici pe care l-a avut cu romanciera Amélie Nothomb. „Ce-ar fi“, i-a propus Beigbeder, „să scriem fiecare un text în care să-l portretizăm pe celălalt?“. După care a adăugat: „Partea neplăcută e că textul meu va fi mai interesant.“ „Normal, i-a replicat Nothomb, din cauza subiectului“. Umorul de calitate nu e incompatibil cu o altă trăsătură majoră a spiritului francez, galanteria. Dimpotrivă, spiritul francez e asediat astăzi de tot felul de susceptibilități, de puritanism și de feminism. Îți mai poți permite în zilele noastre glume precum aceasta a lui Feydeau?: „De ce să contrazicem o femeie? E mult mai simplu să așteptăm să-și schimbe părerea.“ E bine, conchide romancierul, să rămânem tot timpul decontractați, iar deviza noastră ar trebui să fie „Liberté, égalité, légèreté“.
Umorul este și un indicator prețios al nivelului vieții politice. Noi vedem acum fețe încruntate, răutăți sau mojicii debitate fără jenă, atacuri suburbane pe care le reproduce complezent o presă și ea lipsită de umor. Suntem la ani lumină de un duel precum cel dintre Churchill și Bernard Shaw. Dramaturgul îi trimite lui Churchill două invitații la premiera unei piese, cu mențiunea: „veniți cu un prieten dacă v-a mai rămas vreunul“. Churchill îi răspunde, făcându-l șah mat: „Nu pot, din păcate, veni la premieră. Aș veni însă cu plăcere la a doua reprezentație, în caz că va mai avea loc vreuna.“ Multe din replicile lui Churchill au devenit celebre. Unui prieten care i-a spus că un măr pe zi pune doctorul pe fugă, politicianul i-a răspuns: „Da, cu condiția să țintești bine.“ Fidel convingerilor sale, a fost necruțător cu stânga socialistă. Iată două reflecții memorabile (și încă actuale): „Cristofor Columb a fost primul socialist: nu știa încotro se îndreaptă, ignora unde se găsește și făcea toate astea pe cheltuiala contribuabilului“; „Viciul inerent al capitalismului este distribuirea inechitabilă a bunurilor; virtutea inerentă a socialismului este distribuirea echitabilă a relelor.“
În Franța, doar Clémenceau îi poate face concurență, la capitolul umor, lui Churchill. Georges Clémenceau (1841 – 1929) a fost în mai multe rânduri prim-ministru, ministru, parlamentar și a jucat un rol major în toate evenimentele importante de la sfârșitul secolului al XIX-lea până la începutul secolului XX (afacerea Dreyfus, Primul Război Mondial etc.). Cel supranumit „Tigrul“ a conceput aforisme demne de a figura într-o antologie a umorului negru: „Onoarea este aidoma virginității: e de ajuns o singură dată ca să o pierzi“, „Femeile trăiesc mai mult ca bărbații, mai ales când sunt văduve.“ E scânteietor și când trece la lucruri „serioase“, adică la politică: „În politică, vii după niște imbecili și ești urmat de niște incapabili“; „Franța este o țară excepțional de fertilă: semeni funcționari și răsar impozite“; „Funcționarii sunt cei mai buni soți: când se întorc seara acasă nu sunt obosiți și au citit deja ziarul“ (s-au jucat pe internet, am spune astăzi); „Funcționarii sunt asemenea cărților dintr-o bibliotecă: cele așezate pe rafturile de sus sunt cele mai puțin utile.“ Oricât de serios părea, generalul de Gaulle avea și el replici mușcătoare: „Cum un politician nu crede niciodată în ce spune, e foarte mirat când vede că e crezut pe cuvânt.“ Și Jacques Chirac ne-a lăsat butade savuroase: „La început, ai senzația că bucătăria englezească e un fel de rahat, dar după aceea îți pare rău că nu e.“
În politica românească, puțini sunt cei care au depășit nivelul lui „să vină să-mi numere ouăle“. l
P.-S.: Cum e vacanță și ne putem permite să ne deconectăm, propun o mică antologie de vorbe de duh: „Un celibatar este un bărbat care ia căsătoria în serios“ (Michel Déon); „Ah! eternul feminin, cum spunea domnul a cărui soție se încăpățâna să nu moară“ (Alphonse Allais); „Presa seamănă întrucâtva cu cocoșul care credea că dacă nu cântă cucurigu soarele nu ar mai răsări“ (François Mauriac); „Tocurile înalte au fost inventate de o femeie care se săturase să fie sărutată pe frunte“ (Sacha Guitry); „Ludovic al XIV-lea evita oglinzile fiindcă se temea să nu facă insolație“ (Jacques Prévert); „Se iubea mult pe sine însuși. Își spunea pardon când râgâia“ (Georges Perros); „Boala cea mai răspândită la politicieni este amnezia“ (André Frossard); „Oare fiul lui Verlaine semăna cu Rimbaud ?“ (Jules Renard); „Pentru a celebra amintirea tuturor scriitorilor din trecut, să ținem un veac de reculegere“ (Paul Claudel); „Anglia și Statele Unite sunt două țări despărțite de aceeași limbă“ (Bernard Shaw); „Iubirea este asemenea acelor boli care încep cu un guturai. Îți spui: N-are nimic, o să treacă și, după șase luni, mori.
– Da, dar după un an nici nu te mai gândești la ea!“ (Henri Jeanson)