Ada Macler, profesoara mea de pian, se număra printre adoratorii lui Shiva. Zeul, dansând pe spinarea unui demon și înconjurat de un cerc cu circumferința în flăcări, era așezat pe capacul pianinei, lângă metronomul care întruchipa, pentru nevolnicul elev ce eram, un instrument de tortură de o rezonanță de-a dreptul inchizitorială. În tentativele zadarnice de a mă potrivi cu lumea, simțeam că acul metronomului bate ba mai repede, ba mai încet. De fapt, el bătea neînduplecat de egal, eu eram cel care mă aflam de-o parte sau de alta a ritmului, precum gleznele filipinezelor sărind de-a stânga sau de-a dreapta bețelor de bambus.
Citeam, pe vremea aceea, Legendele Olimpului, povestite de Alexandru Mitru. Năravurile zeilor erau prea omenești și, la fel ca oamenii, se țineau de șotii, alegeau între uitare, răzbunare și iertare, dar după cum urmează: uitau rar, se răzbunau adesea și nu iertau niciodată. Mai ales nu zâmbeau și nu lăcrimau, ceea ce sugera că erau lipsiți de înduioșare. Nici nu s-ar putea crede altceva, de vreme ce Shiva privea nepăsător peste creștetul meu, fără ca strădaniile de a ține cutia de chibrituri pe dosul palmei în timpul gamelor nesfârșite sau al arpegiilor săltărețe din manualele de Czerny, Hanon sau Duvernoy să-i stârnească vreo compasiune. Nimic nu știrbea însă admirația pe care Ada Macler o nutrea pentru Shiva. „Ce minunăție!” spunea, dându-mi cu bețigașele chinezești peste degete. „Să ai patru mâini pentru un singur trup, să poți cânta de unul singur Marele duet al lui Schubert!”
Dar cum fiecare miracol se naște dintr-o nepotrivire cu lumea, iar nepotrivirea poate fi și ea adorată, lucrarea cea mai apropiată sufletului profesoarei mele de pian nu era una compusă pentru patru mâini, ci pentru… o singură mână. Asta făcea ca toate cele patru mâini să se contopească într-una singură, cea a lui Paul Wittgenstein, pianistul ce-și pierduse mâna dreaptă în război, și căruia, pentru singura mână rămasă, i-au sărit în ajutor, cu partiturile lor, diverși compozitori, de la Paul Hindemith până la Richard Strauss.
„Fascinant”, spunea Ada Macler, căreia superlativele îi plăceau. „Muzica poate reda trupului iluzia membrelor amputate. Pictura poate oferi privirii lumina ochiului pierdut. Poezia poate rescrie amintirile pe jumătate uitate. Nimic nu e pierdut, orice infirmitate poate fi depășită, de vreme ce arta există!” Iar încununarea acestei vrăji ce face ca trupul mutilat să se întregească, era Concertul pentru mâna stângă în re major de Maurice Ravel. Și astfel intrăm în povestea despre profesoara mea de pian, poveste în care am avut și eu un rol, deși întâmplările s-au petrecut cu mult înaintea nașterii mele.
Să spun, mai întâi, câte ceva despre Ada Macler. Era o femeie frumoasă, de o frumusețe care nu trece odată cu vârsta. Detaliu important, știut fiind că suferințele din dragoste ale unei femei frumoase și care, în consecință, crede că totul i se cuvine, pot fi mai intense. Înăltuță, trăsături fine, ca desenate de pensula subțire a unui gravor japonez. Între cele două războaie mondiale fusese una dintre frumusețile orașului nostru; la Balul Primăverii de la Cercul Militar, Ada Macler era o adevărată regină a balului, chiar dacă prietenii i se adresau cu apelativul „păpușa”, nu îndeajuns de majestuos, dar totuși potrivit pentru orice întruchipare a feminității. Când am pășit prima oară în casa cu cele mai mari ferestre pe care le văzusem până atunci, dus de mână de bunicul și purtând la subsuoara transpirată manualul de pian al lui Wiest, din care buchisisem câteva cânticele, ea mi s-a părut neînchipuit de bătrână. Între timp, socotind că am acum vârsta pe care o avea ea atunci, am devenit mai îngăduitor.
E greu de explicat de ce își punea atâtea speranțe în mine. N-aș putea, nici acum, să țin cutia de chibrituri pe dosul palmei în timpul afurisitelor de game. Am învățat să cânt, dar am urcat rareori pe scenă, am fost, cum s-ar zice, un pianist de duminică. Bun și așa, dacă știi să cânți la un instrument muzical, asta te ajută să nu te plictisești.
După ce terminam ora de pian, ne așezam la măsuța rotundă de lângă fereastră. Ada Macler turna ceaiul din samovar și-mi întindea farfuria cu corăbioare făcute din aluat frământat în unt și nucă pisată. Își ridica ceașca cu grație, cu brațul unduit ca o frântură din dansul lui Odette, patru degete erau adunate mănunchi în jurul toartei, cel de-al cincilea era întins, din vechea cochetărie deprinsă la Nôtre Dame de Sion. De ce m-a ales tocmai pe mine ca interlocutor mi se părea de neînțeles. Avea, pesemne, motivațiile ei pe care le-am intuit mai târziu. Întâi că ascultam fără s-o întrerup, de teamă să nu mă întoarcă la temele răsturnate din Clavecinul bine temperat. Apoi, e bine de știut că cel mai înțesat de amintiri e începutul și memoria, în copilărie, se întipărește ca o talpă desculță în lutul moale. Așa încât o poveste spusă unui copil are o șansă în plus să fie amintită mult dincolo de ceea ce îi e dat povestitorului să trăiască. Ada Macler îmi prevestea un strălucit viitor ca pianist, dar cred că adevăratul motiv al afecțiunii ei era că vedea în mine un păzitor al poveștii. Pe care mi-a încredințat-o, cu odoarele ei scumpe, înainte de-a muri făcându-mă astfel, după moarte, legatarul ei.
Primisem povestea ca s-o păstrez, nu ca s-o povestesc. E ceea ce am făcut mai bine de o jumătate de secol. Ada Macler trăia singură, viața ei era plină de închipuiri și nu făcuse altceva decât să-și retrăiască propria poveste, ceea ce, comparând cu ce le e dat unora și altora, nici nu e puțin. Singurătatea își creează propriile legende, dacă nu cumva singurătatea e, prin ea însăși, o legendă. Deși am ascultat de atâtea ori povestea, fără să clipesc dacă același detaliu era povestit de mai multe ori sau dacă era repovestit, dar altfel, nu mi-am dat niciodată la iveală neîncrederea față de verosimilitatea ei. La urma urmei, îmi spuneam, așa cum ai alegerile tale despre viitor, poți să-ți alegi și trecutul. Și, dacă trecutul nu se întoarce să se răzbune, amintirile, reale sau închipuite, n-au decât să zburde în voie.
S-a întâmplat, însă, ca printr-o împrejurare pe care tot pianul mi-a prilejuit-o, să reîntâlnesc un vechi prieten din copilărie care, spre deosebire de mine, a urmat școala de muzică, apoi Conservatorul, iar cariera lui de pianist a fost una strălucită. Bun prilej să facem schimb de amintiri, acolo unde amintirile nu erau comune. El mi-a vorbit despre Variațiunile Goldberg, al căror interpret fusese, eu i-am vorbit despre Umbrele rătăcitoare ale lui Couperin, pe care le cânt, pe fragmente și rareori fără greșeală, în mansarda mea. El mi-a povestit despre întâlnirea cu Aram Haciaturian, pe care l-a vizitat la Moscova împreună cu tatăl lui, elev al maestrului și devenit, el însuși, un mare compozitor. Iar eu i-am spus povestea Adei Macler care, e drept , nu mă avea ca protagonist dar, parafrazând într-o limbă atât de dragă profesoarei mele de pian, „en fait des contes, possession vaut titre”. Iar concluzia prietenului meu, care a adăugat poveștii ultimele lămuriri și care au aruncat o altă lumină peste firul ei, m-au făcut ca, ținându-se de mână, copilul care am fost și copilul din mine să se reîntoarcă în salonul cu ferestre largi al Adei Macler și să asculte iarăși povestea, de data asta cu o credință neprefăcută.
Poveste în poveste
Întâlnirea Adei Macler
cu Maurice Ravel
Suntem în iarna lui o mie nouă sute treizeci și doi, mai exact în amiaza zilei de doisprezece februarie. O zi din cale-afară de friguroasă, de altfel, în mijlocul acelui februarie avea să se înregistreze, nu departe de locul întâmplării noastre, cea mai friguroasă zi a secolului, atingând un incredibil minus cincizeci și unu de grade. Zăpada căzută cu o săptămână mai devreme nu se topise, strângându-se în cute de gheață la adăpostul zidurilor sau în buza trotuarelor. Botinele Adei Macler nu erau destinate unei asemenea vremi, din când în când vârfurile ascuțite și tocurile înalte îi fugeau pe ghețuș, făcând volute din poalele îmblănite ale paltonului de lână.
În povestea noastră fiecare detaliu contează, iar cele mai simple gesturi capătă dimensiunea unei epopei. Povestea n-a fost niciodată spusă de la cap la coadă, am ascultat frânturi, foiletoane precum Misterele Parisului sau Marile Speranțe, doar că de data asta foiletoanele, spuse de la o ceașcă de ceai la alta, nu respectau nicio succesiune, ca o peliculă filmată la întâmplare, apoi reluată și trecută prin camera de montaj.
Bulevardul Magheru (Tache Ionescu, pe atunci) era una dintre arterele șic ale Bucureștiului, cu magazine scumpe, hoteluri luxoase, cu tencuielile încă proaspete, vitrine împodobite cu ghirlande. Blocul ARO tocmai se inaugurase, bun prilej pentru trecători să traverseze pe trotuarul de vizavi al străzii Arthur Verona și să admire clădirea în splendoarea modernității ei. Pentru a o putea cuprinde în toată înălțimea, trebuia să dai capul pe spate, ținând borul pălăriei, să nu care cumva să cadă pe spate. În poziția asta l-a văzut Ada Macler. Scund, subțiratic, rătăcit dintr-un anotimp meridional, cu mâna stângă prinzând borul pălăriei și cu dreapta înmănușată făcută streașină la ochi. „Am fost sigură că e el, mi-a mărturisit Ada Macler. L-am remarcat după nas. Ravel și Stravinsky erau cei mai formidabili pe atunci și aveau cele mai formidabile nasuri. Au și o poză împreună, de când erau tineri, sunt fotografiați din față, dar și așa nasurile sunt impunătoare. Dacă oamenii ar fi auzit cu nările, nu cu urechile, tot ei ar fi fost cei mai mari.” Cum să recunoști o celebritate de la Paris după un nas văzut pe strada Pictor Arthur Verona și să fii absolut sigur de asta, s-ar putea întreba cititorul, împreună cu copilul care muia fursecul în ceașca cu ceai. „Nici chiar așa, ne lămurește tot profesoara mea de pian. Știam că e în oraș, doar de-aia venisem la București, pentru concertul pe care avea să-l dirijeze la Ateneu. Nasul care mi-a ieșit în față nu putea să fie o întâmplare.” Merita să-i privești, alții văzându-și de treabă, grăbiți și înfrigurați, iar ei uitându-se către cer, ca pe vremea eclipsei, ea, aruncându-i, din când în când, cu coada ochiului, câte o căutătură fugară. Când și-a coborât privirile, trăgându-și mai bine pălăria, Maurice Ravel i-a zâmbit ca unei vechi cunoștințe, întâlnite întâmplător pe stradă. În consecință, Ada Macler i s-a adresat, în frumoasa ei limbă franceză deprinsă la Nôtre Dame de Sion: „Domnule Ravel! Ce faceți aici?” „M-am rătăcit”, i-a răspuns el. „Suntem în centrul orașului, i-a zâmbit Ada Macler. În locul ăsta nimeni nu se rătăcește. E un loc bun să mergi oriunde.” Așa au și făcut, au luat-o în jos, spre statuia lui Brătianu. „Cum de m-ați recunoscut?” a întrebat Ravel, cu aerul că asta i-a făcut plăcere. „E simplu, a răspuns profesoara mea de pian. Pentru că eu sunt Ada Macler, cânt la pian și am bilet la concertul de duminică.” El a încuviințat fără ca de data asta să se mai mire, a reintrat în haina celebrității, căreia așa ceva se poate întâmpla în fiecare zi. Mai puțin întâlnirea cu o femeie tânără și frumoasă, care-și rotunjește buzele cu atâta farmec când pronunță un nume precum Maurice. Și care, după câteva tentative nereușite de a-și păstra echilibrul pe trotuarul înghețat, îl prinde de palton, ba chiar își încolăcește amândouă brațele în jurul mânecii lui. Un bărbat elegant, cu tâmplele albite și sprâncene negre și o femeie cu mersul săltat, prinsă de brațul lui, vorbind și zâmbindu-și unul altuia, ca și cum fusese mereu așa. Și rămânând pentru totdeauna așa, cel puțin în ce-o privea pe profesoara mea de pian. Și dintr-o dată plimbarea a căpătat sens. Un prieten muzician român, stabilit la Paris, cu un nume pe care Ada Macler nu-l cunoștea, Stan Golestan, îi povestise despre Parcul Cișmigiu. „Dacă merg la București, neapărat să-l văd, a adăugat Ravel. Se spune că acolo curge un izvor tămăduitor, îi spune Izvorul Poetului.” Ada Macler l-a călăuzit fericită, aplecându-se spre el, din plăcerea de a-l simți cât mai aproape, dar și pentru a mai atenua din diferența de înălțime de care, parcă, se simțea vinovată. S-au plimbat îndelung pe aleile parcului. „Ada Macler, a repetat Ravel, ca pentru sine. Ești evreică?” Nu era, i-a spus asta. „Nu trebuie să te ascunzi, a zâmbit el, stânjenit, ca și cum pusese o întrebare nelalocul ei, nu e nicio problemă în asta. Mie îmi plac evreii, am și scris câteva melodii pe teme evreiești. Și de mine unii au zis că sunt evreu și Maurice e un fel de a nu spune de-a dreptul Moise.” Au râs și pe urmă au tăcut, partea cea mai frumoasă a conversației. Ea n-ar fi vrut să se termine niciodată. Trăia într-o ruptură a firului vieții, n-ar mai fi vrut s-o înnoade. Dar nu se putea. Ravel nu-și amintea numele hotelului, știa doar că e aproape de Ateneu. Ada Macler l-a condus spre cealaltă ieșire a Parcului Cișmigiu, pe lângă Palatul Regal și, după ce și-a tras brațul dintr-al lui, până în fața hotelului Athenée Palace. „Să veniți să mă vedeți după concert” a mai spus el, în semn de rămas bun, așteptând ca femeia să-și scoată mănușa, să-i poată săruta mâna. Ada Macler a așteptat plină de emoție ziua concertului. Maurice Ravel, dirijor al propriilor lucrări, Marguerite Long, solistă a Concertului pentru pian în sol, premiera unui anevoios turneu european. O atmosferă sublimă, cupola luminată a Ateneului, concertul pentru un singur spectator. Doar ei doi, Maurice Ravel pe scenă și Ada Macler, cu rochia ei neagră, strânsă pe talie, cu franjuri de la genunchi în jos, pregătită special pentru acea seară, rochia unei singure zile. Ravel a dirijat doar pentru ea – mă crezi? îmi spunea și eu încuviințam – s-a întors spre public și s-a înclinat doar pentru ea, a căutat-o din priviri și când privirile li s-au întâlnit i-a zâmbit, ce importanță avea că de pe scenă publicul nu era decât o priveliște întunecată în care chipurile nu aveau trăsături. Fiecare din ei doi știa că celălalt e acolo și asta era de ajuns. După ce publicul a ovaționat îndelung, în picioare, Ada Macler s-a strecurat în culise și și-a așteptat, cu sufletul la gură, rândul la cabina dirijorului. Ravel avea pomeții trași de efort, ochii negri îi străluceau și zâmbetul din prima clipă, când coborâse privirile spre ea, reapăruse. „Am ceva pentru dumneavoastră!” i-a spus. „V-am pregătit o dedicație, e și o invitație înăuntru.” Un plic mare, alb. „Ce mi-ați scris?”, a întrebat ea, gâtuită de emoție. „ Cum am putut”, a răspuns el, înainte de a-și muta privirile peste umărul ei, spre șirul admiratorilor care așteptau. „O să vedeți”. În plic era o fotografie. O mână stângă pe claviatură, mâna lui Ravel cântând, probabil, Concertul pentru mâna stângă pe care îl terminase cu un an mai devreme. Și o invitație pentru Basel, decembrie, ultimul spectacol al turneului european al anului o mie nouă sute treizeci și doi. Marguerite Long și Maurice Ravel au plăcerea de a vă invita la… Viața Adei Macler, descrisă prin așteptările ei. Dincolo de asta nu știu ce altceva ar mai fi de povestit. Doar că așteptările sunt de mai multe feluri. Fie știi că la capătul drumului e ceva care urmează să se întâmple, care te așteaptă. Fie ai ajuns deja la capătul drumului și nu mai poți face altceva decât să aștepți ca drumul pe care l-ai parcurs să te ajungă din urmă. Cu excepția întâlnirii neașteptate cu Maurice Ravel, viața Adei Macler s-a desfășurat între aceste două feluri de așteptare. Cea a anului o mie nouă sute treizeci și doi a fost una înfrigurată, numărând stațiile de tren până la Zürich și apoi Basel, schimbând rochii în fața oglinzii, imaginându-și reîntâlnirea după concert și, de ce nu, o plimbare pe străzile orașului medieval. Relatările ei despre cum ar fi fost se amestecau cu evenimentele reale în așa fel încât era greu pentru copilul care asculta să le deosebească și cu atât mai greu pentru mine, astăzi, sub ochii cititorului. De aceea n-am să stărui asupra călătoriei, asupra strădaniilor ei de a afla, în condițiile de atunci, cum decurge turneul european al lui Maurice Ravel, asupra emoțiilor din preziua și din timpul concertului, tristețea că Ravel n-a dirijat decât Boleroul, lăsând pe Felix Weingartner să dirijeze restul concertului. Suntem, așadar, în seara zilei de zece decembrie. Ada Macler, îmbrăcată într-o splendidă rochie neagră care îi desenează linia coapselor cu o grație de amforă se află din nou față în față cu Maurice Ravel. Îi zâmbește și îi întinde mâna, cu un gest larg de parcă ar accepta o invitație la dans. Într-o altă poveste, n-ar fi fost de mirare ca din poziția aceea să se cabreze și, cu pași mărunți, torsul drept și bărbia ridicată, să înceapă, în fața maestrului, să danseze Boleroul. Ceea ce s-a întâmplat însă, reîntorși în povestea noastră, aparține paginilor întunecate ale marilor legende de dragoste ale lumii. Ravel îi întinde o mână nesigură, abia dacă-i atinge vârfurile degetelor, îi primește zâmbetul de zeiță și cuvintele măgulitoare cu aceeași înclinare a capului pe care o repetase cu cei dinaintea ei și, fără nicio tresărire, își mută privirea spre cei care urmează. Ada Macler rămâne înmărmurită, eu sunt, îi venea să spună, ați băut din căușul palmelor mele apa din Izvorul Poetului. Dar descumpănirea ei se pierde și se amplifică în mulțimea din jur, graba celor care vin nu-i lasă nicio șansă. Ada Macler iese răvășită, își aruncă mantoul pe umeri și rătăcește pe străzile orașului vechi, nu înainte de a rupe în bucăți, printre hohote de plâns, invitația. Așteptarea ei nu putea fi cu totul iluzorie, primește alături de ea năluca lui Maurice Ravel care, de data asta, o recunoaște și o însoțește pe dalele de piatră și de atunci până la moarte, rămânând singurul bărbat din viața ei, chiar dacă desprins din propriul trup. Ada Macler a rămas să aștepte, așa cum numai femeile știu să aștepte pe promontoriu corăbiile care nu se mai întorc. Am încheiat povestea ridicând din umeri, cu aerul că am spus-o așa cum am primit-o, dar că nu cred o iotă. Am încheiat cu acea imagine a Adei Macler aruncând în sus bucățelele invitației, fărâmițate din furie și dezamăgire, și întinzând brațele în căderea lor, ca sub o ploaie de confetti. Și cum ceva rămăsese amputat în sufletul ei, a învățat să cânte Concertul pentru mâna stângă, cu o fervoare obsesivă, un concert care mi se părea atât de dificil încât nu puteam urmări partitura mâinii stângi nici cântând-o cu amândouă mâinile. Dar asta e, singurătatea, ca și orbirea, naște abilități pe care noi, ceilalți, nu le putem înțelege. – Și dedicația? m-a întrebat prietenul meu. – A, da, dedicația, mi-am amintit. O am pe undeva. Cu mulți ani în urmă, m-am reîntors în orășelul nostru, am vândut casa părintească, rămasă pustie, și cu asta mi-am luat rămas bun de la lumea copilăriei. Am vizitat-o și pe profesoara de pian, încă îl mai avea pe Shiva pe capacul pianului și, alături, metronomul care mă torturase. A murit la puțin timp după aceea. A ținut să-mi lase ceva ca amintire. Un fel de copertă a patra peste închipuirile legate de Maurice Ravel. Dedicația, dacă i se poate spune așa. Fotografia nu era cu mult mai mare decât o carte poștală. Reprezenta o mână stângă cu degetele desfăcute deasupra claviaturii. O fotografie făcută anume pentru ea, spunea. Mâna stângă a lui Ravel. Cum putem ști? Prietenul meu a zâmbit, mai degrabă i-am bănuit zâmbetul, purta barbă, ca și mine. Nu putem, a spus. Dacă ar fi fost mâna lui Rahmaninov, aș fi recunoscut-o dintr-o mie. Mâinile lui Ravel erau fine, cu degete subțiri, fără inele, așa cum au mai toți pianiștii. Și, totuși… Spui că o chema Ada? Ada Macler. Cred că ai ei erau de undeva din Bucovina. Atunci chiar că e o dedicație. Uită-te la acordul pe care îl apasă degetele: La – Re – La. Adică, într-o altfel de notație, cum au englezii, A-D-A. Ce rost avea ghicitoarea asta? A fi putut să se semneze undeva, într-un colț… N-a zis chiar el: „cum am putut”? Să știi că pe vremea aia Ravel scria tot mai greu și nu se mai semna. Și după accidentul pe care l-a avut în anul ăla, prin octombrie, cred, mintea i-a luat-o razna. Nu mă mir că la Basel n-a mai recunoscut-o. Am privit fotografia cu alți ochi. Dacă te uitai mai mult, îți dădea impresia că degetele încep să se miște. Un concert pentru mâna stângă vintage, în alb-negru. Zici că povestea poate să fie adevărată… N-ai decât să mergi pe urmele lor la Izvorul poetului, a zâmbit el. Prietenul meu s-a așezat la pian și a apăsat acordul cu mâna stângă. Apoi, la octava mediană, a adăugat aceleași note cu mâna dreaptă. M-am aplecat și am adăugat mâna mea stângă. Și mâna lui Ravel a venit lângă noi, din lumea de dincolo. ADA. Cele patru brațe ale lui Shiva, chemând-o pe nume.
30-31/2025