La vârsta ei, devenim invizibile. Are cincizeci de ani, dar pe ea o vezi de departe, e ca un ac de aur vechi, înfipt într-o pălărie de pai, dar cu trei briliante în vârf, prea nobilă ca să fie acolo și în același timp nelipsită.
E palidă și zveltă, suavă, agilitatea ei de țipar s-a păstrat, doar că acum e somnambulă, ca luciul unei pete de benzină plutind pe apă.
E mama. M-a avut acum treizeci de ani, când nu prea te gândești la copii și nici ei nu visau decât lambriuri netede de lemn, care le-ar îmbrăca biroul cu pereți care dau în afară și, deci, friguroși, începând din octombrie, când nu calcă mai nimeni pe podeaua din sediul unor tineri arhitecți.
Lumea își face case vara, iar vara ea avea progenitură, o fată, făcea augustul cu mine de gât și chiar așa m-a dus la mare cu gașca lor de anul trei: o vietate cu cap moale, atârnând dintr-un marsupiu de sfoară.
„Noi nu aveam pamperși, nici port-bebe, deși bunică-tu era cine era, veneam din Est.“ În cele din urmă, o doctoriță din Varșovia i-a trimis niște hamuri care fuseseră ale fiului ei, „dar deja crescuseși, erai prea grea ca să te port pe piept.“
Câteodată aș vrea să mai simt pielea ei pistruiată și tânără, cu un miros amar de frunză arsă, șuvițele care-mi cădeau pe brațe din părul ei, dar nu-mi mai amintesc. Fata de-atunci e îngropată în femeia aceasta străină din fața mea.
Dar glasul ei e neschimbat. Tresar din când în când dacă mă strigă, fiindcă e ea de la început, cu rochia cambrată, de crep și cu pantofii de culoarea prunei. Decolteul în ve, e de fapt o tăietură la spate, între omoplați și îl vezi doar dacă-și clatină coama.
În mintea mea, mama e o iapă de rasă, ai vrea să o plimbi în manej, la sfârșitul cursei. Ai vrea s-o bei într-un pahar. „Ești o Marilyn roșcată“, i-a spus odată un bărbat și ei nu i-a plăcut, mâna i s-a crispat cu mâna mea cuprinsă înăuntru. Ea nu era roșcată, ci părea în nuanțe de miere și cupru, de cărămidă crudă și nisip, când era fericită. O melancolie înceată umbla prin ea, încă din tinerețe și poate că era regretul pierderii libertății. Devenisem zălog al priponirii ei definitive, o încrețitură de nor pe orizontul fără umbre care păruse s-o aștepte.
„Lasă copilul într-o creșă și-l iei seara.“ Ăsta e șeful ei și pentru că sunt păstrătoare de glasuri, știu vocea lui – acum trebui’ că este un octogenar care a fumat toată viața.
Grădinița în care mă duce e un stabiliment aproape ilegal, o casă cu o liră pe geam, făcută din zăbrele metalice și în care se învață nemțește. O poreclesc „La frig“ și plâng în fiecare dimineață, ca s-o înduplec să nu mergem. Atunci mama nu bate în roșu, ci e o nestemată de pirită, cu urechile astupate.
Feroasă și singură, mă târăște precum locomotiva trenul ei: „Limba germană o să te ajute. Nu trebuie să spui nimănui că venim aici zi de zi. Când intrăm, zâmbești și spui Guten Morgen!“
„Guten Tag!“ Mama vine abia la amiază. Rămân ultima, cu îngrijitoarea, pe hol. Un miros de ciorbă cu paste se scurge pe scară, spre noi, și-mi face stomacul să ghiorăie.
„Guten Tag!“ Germana e o limbă de cocs. „Nu-i place“, spune îngrijitoarea, care vorbește limba ei maternă. „Chiar nu îți place?“, răbufnește mama, când suntem doar noi două pe aleea care conduce înspre casa noastră și foamea îmi dispare ca o ceață.
Acasă iar mă zgribulesc, deși e o vizuină călduță, însă mi-e frică de întuneric. Locuim la șosea, unde fericirea se află în câmp deschis și se pierde întotdeauna.
Avem o bucătăreasă în vârstă. Ca o bufniță mare, stă cu oala în poală și curăță mazărea. E o femeie de la țară, adoarme cam des și sforăie de-a-npicioarelea, nu mult, doar câteva clipe.
Am și o bicicletă nou-nouță, cu un ataș ca o strecurătoare, în care-mi pun te miri ce: câteodată rolele sau câte un trening cu glugă.
Casa noastră e una cu gardul înalt, străjuit de ferigi stufoase și niște pomi ornamentali, pe care paznicul îi udă vara, fiindcă da, avem paznici de zi și de noapte, iar cel care iese din tură mă duce cu mașina la școală, când tata are treburi cu șoferul.
Când răcesc, când vomez, fiindcă nu-mi place peștele și nici brânza, Buha (adică bucătăreasa) îmi zice de deochi silabisind ca un fel de poem și sunt sensibilă la poezie.
Când am șapte ani, ne duce în excursie cu școala. Ne-au predat toate literele și eu le cunosc binișor, izbutesc să citesc. Dar ce folos asta, dacă sunt cea mai pișpirie și îmbrăcată caraghios, în culori alese de mama. E începutul verii și plouă, nouă ne arde de vacanță și cred că de asta ne și plimbă. E greu să mai fim stăpâniți. Până și eu fluier tare într-un țignal de hârtie, pe care mi l-am luat dintr-un bâlci.
Ne oprim la o mănăstire. E înaltă, ornamentată, are turle de zidărie care pipăie norii cu brațele crucilor. Dar ce spune ghidul e o poveste tenebroasă, pe care el a inventat-o probabil, ca să ne bage în sperieți: „Brâul ăsta de piatră e așa de frumos, fiindcă înăuntru șade Ana, îngropată de vie și în pântecul ei se mai mișcă un trup, care e copilul.“
„Asta înseamnă gravidă“, se trezește vorbind încrezutul cel mai înalt și mai iubit de fetele din clasă, deși nu mai pare atât de chipeș: nu mai are trei dinți de sus și sâsâie rău.
„O să facă avort, cu un doctor bun“, zice prietena mea și ghidul bulbucă ochii și-i mută de la noi la învățătoare și pe urmă la ziduri, ca și cum nimic nu s-a întâmplat.
„Ați înțeles ideea sacrificiului? Meșterul genial și-a pus în perete soția pe care o iubea atât de mult, ca să reziste capodopera.“
„Vorbe ca să mături o crimă“, spune Ioachim, zis și Venezuela, pe care nici nu îl cheamă în halul ăsta, dar învățătoarea îl strigă astfel, fiindcă taică-su e ambasador venit din Maracaibo. Pe el l-au făcut „cu una de-a noastră“ și asta ar trebui să rămână secret. Venezuela e gras și cu pielea de culoarea pământului, dar ochii îi sunt ca ai maică-sii“, verzi, iar mie îmi place de el când dansează.
„Manole, Manole, meștere Manole,/ Zidul rău mă strânge,/ Copilașu-mi plânge.“
Ana e numele meu preferat. Pân’ la povestea asta, aș fi vrut să mă cheme Ana și să fiu regizoare de cinema.
„Manole – Fasole, haide la pușcărie!“ strigă Zigu, care a trăit în Israel, când era mai mic și acolo e Zidul Plângerii, dar uite că avem și noi unul.
La opt ani, încă mă bântuie Ana. Visez că îi duc apă la zid și i-o dau printr-un băț de trestie, sprijinit într-un por dintre lespezi, ca un fir de păr în ureche. Dar ea tot o să moară, fiindcă doar bea și nu mestecă niciun bob de nimic.
Țip și transpir în somn, cerând lapte și supă. Un cuvânt precum zeamă de carne, pe care îl aud în bucătărie, îmi dă o speranță în vis, că ea și copilul ar putea să reziste. O să spargă zidul cu burta, doar că asta nu se întâmplă.
Ana e o soră de noapte. Nu vorbesc despre ea, și bunicul meu, Marcus, se îngrijorează: „La ce oră e în pat? Fix la nouă!“
În vacanța de iarnă, Marcus mă primește la el, dar n-am voie cu bicicleta. Locuiește într-o vilă cu medici. Dimineața, ies toți ca porumbeii dintr-o colivie și rămân doar femeile de serviciu. A noastră calcă rufele și cântă, câteodată, mă ia la piață. O mint că mă cheamă Christa, și Ana, și Isabela. „Ce de mai nume! Domnu’ profesor nu mi-a spus.“
Dau din umeri. Marcus e un savant, nu își pierde vremea cu fleacuri.
Îi propun să mă strige Ozzy, de la vrăjitorul din Oz, dar femeia nu ține minte.
Trebui’ că Ana din zid stă în propriile ei excremente. Peretele ar trebui să miroasă și hărți mari de pipi să apară prin tencuială. Ar putea să fie o salvare. Vizitatorii sfântului lăcaș ar putea să înceapă să protesteze: „Nu e cu putință turism în duhoare ca asta, să vedem ce e înăuntru!“
Când adorm, mă răstesc în somn: „Să vină soldații și să dărâme!“ Marcus crede că am coșmaruri, fiindcă tata e militar, iar mama lipsește de lângă mine.
„Ce fetiță frumoasă!“ „Copil fără părinți“, le răspunde, dacă cineva mă admiră. În definitiv, o bârfește pe fiica lui. Nici că-i pasă.
Plimbăm un câine mustăcios, cu urechile clăpăuge. Nu e un câine de apartament. Stă afară, dar curtea lui Marcus e atât de mică „și locul ăsta atât de întunecat,“ zice el, încât îi trebuie și câinelui mulțumire, nu doar coteț. Pe câine îl cheamă Hogea, dar eu îi zic Hodo, de la hodorogit.
O dată la două zile, Buha fierbe orez, în care aruncă niște resturi de carne. „Javra asta mănâncă mai bine ca mine și copilașii.“ Nu e adevărat. „Are voie să se îndoape cu orice vrea, câtă vreme gătește în oalele noastre“, ne tot spune Marcus despre bucătăreasă și lucrurile stau chiar așa: n-o oprește nimeni de la nimic. Îmi scoate ciorapii din pantofii de școală și îi spală cu bucăți de săpun „fiert de mine, în casă, cu mirodenii.“
Mirodenii înseamnă mentă și încă ceva, care este un cuvânt nou, „rozmarin“. Pare un miros bun pentru mine, ăsta și încă unul, care sună îndepărtat: drușaim. Aflu că e „plantă de leac“, iar cuvântul „leac“ îmi oprește respirația de plăcere: leac! leac-leac!
Deși este atât de bătrână, Buha are patru copii. Doi se pare că sunt și mai pricăjiți decât mine, fiindcă mama le dă pantalonii mei, fustele și paltonul, plus un pulover de lână, care mi-a rămas scurt.
Când punea toate astea în sac, a urmat o scenă care m-a orbit de rușine. Buha s-a aplecat și i-a sărutat mâna: „Mulțumesc, coană Franțuzoaică“, iar la faza asta am izbucnit într-un râs „de copil prost-crescut“ și am repetat ca pe bandă: „Coană Franțuzoaică, săru-mâna, Coană Franțuzoaică!“
Nu e prima, nici ultima, care crede de mama că s-ar fi născut la Paris. Dar eu, una, nu am păreri: nu am fost niciodată în Franța, nici nu cred că mă duc curând, ținând cont de faptul că atunci când ea pleacă, fiindcă e trimisă cu delegații, tata o consolează, ca și cum i-ar fi greu: „Nu te mai smiorcăi. Nu te văd o dată zâmbind! Cine din țara asta merge o dată pe an la Paris, ca să stea la masă cu Mitterand și să-și ia pomezile de la sursă?“
Și „pomezi“ e un cuvânt bun. Sunt incluse în el pudra Caron și parfumul „Micuța neagră“, care nu e negru, ci transparent, o inimă ghiftuită cu apă și cireșe aproape putrede.
Dacă Ana ar fi ca mama, o femeie pe picioarele ei, jur că nu s-ar da cu Guerlain, ci cu rouă de lăcrămioare, ori cu frunză de nuc, asta doar în caz că se fabrică parfumuri din astea.
Nu există ceva mai răscolitor decât nucul cu frunze abia-nverzite. Îmi imaginez seva lor ucigașă ca veninul de șarpe, ca mirosul de moarte tânără.
Fătul Anei va mirosi ca o mobilă bună din case vechi: a nuc și palisandru, furnitură de trandafir care nu va mai înflori.
Cunosc izul de nuc din grădina lui Marcus: „o moșie de la marginea hărții.“ Tata: „cazi din lume, când ești acolo“, deși nu prea-nțeleg gluma asta a lui. „E o glumă de ginere“, zice Marcus, care înainte a stat în nucet, când era doar medic de țară. Avea cal cu șaretă și o casă încropită din bârne, „după ce i-au luat conacul.“ „Dar bine că are o parte din nuci, nimeni nu i-ar fi îngrijit precum doctorul“, cred unii și alții, deși nucii cresc de la sine, mor când vor și dospesc în soare – niște sulițe otrăvite.
Casele au și ele un damf. A lui Marcus – de mosc și piele, a noastră – de sâmburi striviți și, poate, un pic de vanilie. Cu dâra ei dulce, casa noastră e un fel de budincă sau pandișpan, pe când mie îmi plac tavanele care pecetluiesc amintiri, ca niște cutii cu secrete, dar nu zidul Anei, care e un mormânt.
Pentru Ana, trebui’ să pricep șoaptele și să deslușesc limba morților.
Sunt și lucruri fără miros, cum ar fi uitarea ori soarele, care fură parfumuri de peste tot. Însă cel mai mult se încarcă cu ce e în jur, durerea și frica. De aceea Ana, în zidul ei, e un lotus de tencuială și își pune ba gura, ba nările ca să sugă din paiul meu cel înfipt în zid. O aud cum fornăie.
Dar vine și liniștea. Pe când mama-i mai mult plecată, eu sunt mama și fiica Anei, când plodul, când duhul care o salvează. Mă trezesc zbuciumată și uit ori doar las deoparte durerea ei, cât timp sunt la școală, ori fac ture cu bicicleta, iar vântul mă spală de tot ce știu.
Treizeci și cincizeci. Sunt vârstele noastre, care se confruntă în aer, precum fața și reversul medaliei. Nu mai știu ce-am trăit și când. Doar copilăria mi-apare ca o piatră pe prund, șlefuită și scufundată.
Mama mea, la treizeci de ani, e ca boaba de strugure în lumină. Strălucește pe dinăuntru, ca o stalactită subțire, iar cristale din vârsta ei trec în mine.
Când nu suntem împreună, cea rămasă în corpul meu e o fibulă translucidă, care varsă pe dinafară.
„Ești mai limpede azi“, zice Marcus. Împlinesc zece ani. Mâna lui peste mâna mea e o stea înghețată, cu tentacule pigmentate de bătrânețe. O tristețe mahmură stă tot timpul în vena gri care-i trece prin podul palmei și o simt și când taie tortul.
„Dacă maică-ta nu se mărita cu cine a trebuit, poate nu aveam tortul ăsta.“ Tortul e o glugă de zahăr cu 10 în vârf – prima aniversare cu două cifre. „Poate a meritat“, crede Marcus. Cu o unghie scufundată în marțipan, pe care o ling și din nou o scufund, îi răspund că sigur a meritat și mă uit cum ninge.
Nu e încă iarnă, dar ninge, „vezi, se joacă îngeri în cer pentru ziua ta.“ E o zi pe tăcute, suntem singuri acasă, că e duminică: n-am nici școală și nu-i nici Buha. Hodo-Hodorogea e primit în sufragerie. „I se mișcă toți dinții“, zice bunicul meu, „e de-o seamă cu mine.“
Am pus o felie pentru Ana și fiul ei, iar Hodo o mușcă exact din mijloc, unde sunt petale de cremă. Face harcea-parcea sub masă și pe covor, dar bunicul e parcă orb.
În sufragerie, sunt fotolii de piele și un pendul, „cam tot ce-am salvat din casă, atunci când mi-au luat-o.“ Marcus are poze cu mama la absolvire, însă nu cu mama mireasă.
Ieri, în clasa mea de speciali, Marcus ne-a dat șampanie și pricomigdale. Dar învățătoarea nu ne-a lăsat: „Nu-i permis să ciocniți pahare aici, nici elevii să pice firimituri pe podea, ca să vină gândacii.“
„E o băutură ca oricare alta, spumantă și dulce, dar fără alcool. Cât despre firimituri, am să mătur eu la sfârșit.“ Toată lumea a chicotit. Ne-am gândit la Marcus cu mătura.
„Nu-i posibil, avem regulamente. Dar, acum, fiindcă tot ați adus lucrurile astea, vă poftesc pe terenul de sport“. „Doamnă, e sfârșit de noiembrie și sunt șase grade, n-am să duc copiii afară.“ „Nu sunt doamnă, sunt tovarășa învățătoare. Dacă nu pricepeți de cuvânt bun, am să-l chem pe director.“
Ne mișcăm pe platoul de zgură, cu paharele într-o mână și pricomigdalele în cealaltă. Am fular și căciulă, mănuși, ca un eschimos în fața igluului. Bulele din șampanie s-au oprit și se-aseamănă unui suc. Oricum, e ceva aparte. Ceilalți nu aduc nimic pentru ziua lor. Mă uit sus, în nori, unde soarele e topit, ca o pată de sodă pe un cer vinețiu și-mi dau seama ce noroc ai când e ziua ta vara.
Marcus fumează pipă, dar asta se-ntâmplă destul de rar și e semn că se simte ca un matroz, când marea e lină.
Străbunica mea Maya-Mura îmi surâde în fotografie. Are nume de samurai. Pe nevasta lui Marcus nu o cunosc, a murit devreme, de aceea aș spune că eu n-am bunică. În familie, ea e Farmacista și există într-o poză cu voal și în alta cu mama pe tricicletă.
Maya-Mura e vie, căci o visez. Ea e liberă, nu ca Ana, trece prin somnul meu cu un evantai care are perle pe margini și pantofii ei nu fac zgomot.
Maya-Mura e ghicitoare. Bea cafele cu ofițeri, (cel puțin așa zice Marcus) și își pune ceașca cu gura în jos, ca să afle dacă-o iubește un pictor tânăr sau Mareșalul.
Pictorul e celebru, Mareșalul e doar bogat și nu-și scoate cizmele nici când doarme. Dacă stă cu ele în pat, cred că are degete lipsă, fiindcă i-au degerat în război. Nu poți să i te arăți unei doamne, fără unghiile de la picioare.
Ale străbunicii sunt date cu lac, cum se cere unei baroane. Nu mi-e clar despre rangul ei, dar pe dosul tabloului pictat de Giovanni, lângă care mai descifrez și Boldini, scrie: „pour ma chère comtesse adorée, Josette“, iar cu asta dau de gol și secretul că pe ea o chema Josette-Marthe, iar eu i-am schimbat întreg numele.
(Fragment dintr-un roman în curs de apariție.)