Oare ce înseamnă asta pentru noi? Pentru unii, mișcarea sindicală de protest și, apoi, de disidență din Polonia. Pe care noi nu am avut-o. Și la care nici nu am jinduit, pentru că acest concept nu are rădăcini genetice în ADN-ul nostru. Mai degrabă, cam tot ce ține de opusul ei. Ceva ce popular s-a sintetizat în zicala „să moară și capra vecinului“. Pentru alții, să se unească, punctual, pentru o cauză, pentru un scop caritabil, împotriva unei nedreptăți, a unui cataclism. A funcționat în multe cazuri. Impresionant prin excepții în anii nouăzeci, mai constant, ca un exercițiu cu o formulă cunoscută, în ultimii ani.
Probabil că primul manifest clar și de proporții a fost în 1994, cînd s-a decis eliminarea regizorului Alexandru Dabija de la Direcția Teatrului Odeon din București. Cred că era cel mai tînăr și cel mai bun, creativ și non-slugarnic. Poate că de asta a și fost eliminat. Pe el l-a lăsat Meșterul Vlad Mugur cînd a plecat, din nou, în Germania. Eroarea asta s-a întîmplat exact după fabulosul turneu cu Richard III în Marea Britanie. Spectacolul lui Mihai Măniuțiu a fost un succes manageriat de Dabija. Colegul său de clasă la regie, clasa Cătălina Buzoianu. Breasla s-a unit într-o secundă, Senatul UNITER s-a solidarizat cu Sandu Dabija, oameni de cultură importanți și curați au susținut demersurile, s-a trecut de primarul de atunci, conferințe de presă, o mișcare pe care mi-o amintesc pas cu pas. Motivul pentru care a fost demis directorul Dabija, halucinant: pentru lipsă de performanță managerială.
A fost printre primele semne ale puterii că face ce vrea dacă este deranjată de nesupunere. De orice fel. La teatrele din țară, abuzurile au fost nenumărate, directorii care nu au intrat în sistem sau nu au avut apartenență politică, hărțuiți și, dacă nu plecau singuri, eliminați dintr-un motiv sau altul. A fost o luptă dură și lungă ca să înlăturăm legea prin care un director de teatru să fie numit. De regulă, după bunul plac sau după interesele politice locale și naționale. Interesele primarilor, primăriilor sau Ministerului Culturii. În funcție de cine era ordonatorul de credit. Greu, dar s-a reușit. Nenumărate ședințe de senat UNITER, Ion Caramitru, noi, avocați, am știut pericolul. Dar pericolul există și astăzi. Mi se pare absolut incredibil, dar este adevărat.
Puterea politică, de orice culoare, atenție, dorește să-și arate forța. Dorește să se știe cine este la butoanele finanțelor, ale privilegiilor, ale împărțirii bugetului după influențe sau intensitatea pupincurismului. Toți anii aceștia din urmă au creat un tablou grețos. Și un aer irespirabil. Uităm de criterii de valoare, de competiția impusă de consistență, de meritocrație. Cei mai mulți directori, adică manageri, de instituții publice de cultură, de festivaluri, se ploconesc de-a dreptul și se pierd în mulțumiri față de un primar sau, mai ales, față de un ministru al Culturii. „Mulțumesc“ este o manieră civilizată atunci cînd este vorba despre o susținere corectă, de un gest extraordinar, de o implicare majoră, de o salvare a unui eveniment. Este ceva firesc să mulțumești.
Dar uităm că funcționarii publici sînt în funcții pentru a servi interesele culturii, în cazul nostru. De aceea, cu ajutorul nostru, mai mult sau mai puțin naiv, s-a ajuns la derapaje jenante și la îndepărtarea de regulile ce suțin, necondiționat, valoarea, performanța. Mulți din breaslă, odată ajunși manageri, țin de scaun. Mai vizibil sau nu, mai abili sau nu, intră în sistem. Angajează un actor sau o actriță pentru că așa s-a indicat la un telefon. Nu are nici cea mai mică importanță că nu știe nimeni nimic sau mai nimic despre persoana aceea, nu am văzut-o jucînd pe vreo scenă, o găsești, din cer, coborîtă într-o distribuție. M-am gîndit, uneori, că pentru un rol anume. Dar pentru rolul respectiv mai este o actriță din teatru. Care cîntă, joacă, se mișcă fără reproș. Trece ceva vreme, actrița necunoscută se regăsește, definitiv, în trupă. Deși locuri la concurs nu sînt, iar cînd se anunță, aflăm. Nu mai știu perfect care este situația în toate teatrele din țară. M-am uitat atentă, de curînd, pe trupele teatrelor din București. De la Național, la Comedie, Mic, Nottara… Sînt nume, multe, prea multe, pe care nu le cunosc. Sau pe care nu le-am văzut niciodată pe scena respectivă. Sau pe care le-am văzut de mult sau foarte, foarte rar și, cam de fiecare dată, șters. Cîteva zeci de actori la ora asta, foarte tineri, tineri sau maturi – pot face oricînd o listă amplă – extrem de hăruiți, de pregătiți complex prin eforturi personale, ca oriunde în lumea asta, joacă enorm, fac naveta, merg la casting-uri, de film, în teatre este un concept rar, fac cursuri particulare de canto, de mișcare. Extrem de puțini însă se regăsesc angajați în vreun teatru. Uneori, se luptă pentru unul sau altul dintre ei un regizor sau chiar un director. Contractele nedeterminate, încheiate de mult, dar și azi, se derulează nestînjenite, iar cele determinate sînt prelungite și pentru cei care nu excelează sau, grav, pentru cei care nu sînt distribuiți.
Toată lumea cunoaște povestea asta, dar tăcerea este de aur. Nu de la partid, de la metal. S-a instalat o frică. Tăcerea exprimă asta. Cei din funcțiile de conducere, incredibil de mulți, fac pactul pentru privilegiul scaunului. Cei angajați, în vreun fel sau altul, ca să fie păstrați în schemă. Există unele revolte cînd regizorii au nevoie cam de aceleași nume. Și, uite așa, unii joacă, repetă și joacă pînă la epuizare, alții primesc lunar un salariu și își trec în CV că sînt angajați la nu știu ce teatru.
Ne apărăm anemic imaginea de breaslă. Interesele ei. Anvergura a ceea ce facem. De multe ori, acte reprobabile își găsesc o mică „voce“ dinăuntru care vrea să răstoarne orice buturugă mai mare. Și care dă din casă tocmai ce ar declanșa un scandal și nu ce nu funcționează. Personalul auxiliar dintr-un teatru este inimaginabil de stufos. Secretarii literari, tot mai mulți, citesc mai puțin, văd și mai puțin teatru, caută foarte rar un text și se limitează la făcut protocolul pentru o premieră, și acela vag, trimit un mail impersonal, fără adresare. Cît despre marketing, promovare și imagine, pot să număr pe degetele de la o mînă teatrele contemporane cu secolul 21. Ca și cele care nu se lamentează constant și încearcă să găsească sponsori care să completeze bugetul pentru un spectacol, un eveniment, un festival. Este o lipsă serioasă de mașiniști, tehnicieni de scenă, de meseriași pricepuți, de sunetiști și luminiști. Dar și un exces de personal care te întrebi cu ce se ocupă. La Teatrul Act, de aproape treizeci de ani, sînt două, trei persoane care fac totul. Iar Marcel Iureș – domnul actor, așa i s-a adresat doamna ministru al Culturii, pentru că habar nu are cine este – stă pe la toate ușile pentru banii unora dintre cele mai importante spectacole din istoria recentă a teatrului. Așa cum fac și Andreea și Andrei Grosu pentru Unteatru, George Constantinescu pentru Teatrul de Artă și tot mai mulți, luptînd pînă la epuizare psihică și fizică pentru credința lor, pentru proiecte serioase, pentru un spirit. Pentru ceva care contează. În jurul lor s-au format comunități. Ca și în jurul altor proiecte independente, multe neacceptate de „celebrul“ AFCN, ignorate de finanțatorii publici. În București și în atîtea locuri din țară se întîmplă povești care fac artă și țin cultura pe umeri.
Merg cu trenul sau cu avionul prin țară și sînt atît de fericită cînd oamenii vorbesc în cunoștință de cauză, când mă întreabă de una sau de alta, fiind preocupați și cunoscători adevărați. Un hău imens s-a căscat în societatea noastră. Sîntem pe maluri diferite și aruncăm cu mîzgă unii către ceilalți uitînd complet de ce și cum am ajuns aici. De peste un an am fost în campanie electorală, pe bani infernal de mulți. Oare cîte spectacole mari s-ar fi putut face? Sau cîte programe de cercetare? Sau educaționale? Sau medicale? Sau, sau… Nu sînt semne că cei de prin partidele care ne-au înfundat în datorii, minciună și clientelism să fi decodat votul din România. În Parlament au fost aleși analfabeți funcționali, neicanimeni fără studii, fără bacalaureat, fără, fără. Sînt în comisiile de buget, în comisii care fac legile pentru prezentul și viitorul nostru. Cool, nu? Vînzoleală mare de tot felul de angajați pe ici, pe colo, prin locuri cu nume. Naiba știe ce fac.
M-am dus la Opera din București ca să văd la etaj o expoziție de pictură. Am stat o oră. Cu pas agale, fără nicio motivație, s-au perindat încolo și încoace oameni pentru care timpul nu contează. E adevărat că era și foarte, foarte cald… Ochii mi-au căzut pe două efigii: secera și ciocanul. Lîngă intrarea într-un birou. Am întrebat, ironic, desigur, dacă fac parte din expoziție. Cel care mi-a răspuns, arogant și uluit de prostia mea, mi-a spus că nu, dar că sînt emblemele de la începutul instituției. Care, normal, trebuie păstrate cu sfințenie. Au dreptate, era cît pe aici să fie de folos. Am încercat să înțeleg de ce prețul biletelor de aici sînt atît de mari! Am pledat pentru mărirea biletelor. Sistematic. Dar aici nu pare că există aceeași regulă ca pentru toate instituțiile ce aparțin de Ministerul Culturii. Pare ceva stat în stat. Cam de multișor. Nici la Filarmonica din Sibiu nu pot afla care este adevărul. La Iași îmi este limpede că primarul se împiedică rău de personalitatea regizorului și managerului Cristian Hadjiculea, sacrificarea Teatrului CUB fiind un act normal pentru vanitățile locale. Breasla și spectatorii, artiștii de peste tot s-au solidarizat, real, după o perioadă mare ca să apere un spațiu, o identitate teatrală și spirituală, un loc cu istorie deja, premiat la vremea lui de Bienala de arhitectură și de UNITER.
Nu știu de ce, dar mai sper ca Ministerul Culturii să conteze într-un guvern nou. Și, astfel, cineva să ia la mînă serios, competent, cu oameni profesioniști, cu o echipă puternică, fiecare domeniu.
Acum cîteva zile, s-a anunțat la Teatrul din Galați, un concurs pentru trei actori tineri, doi actori și o actriță. Cu descrieri precise ale profilurilor de care directorii sînt interesați. În două zile, am primit zeci de telefoane în care mi se cerea părerea dacă ar corespunde cerințelor. Fiind dispuși la navetă grea, la chirii, la, la… ca să traiască. Și să arate ce pot. Și cine sînt. Sînt solidară cu ei.
Țara pare că a ars… dar sînt tot mai multe pieptene.