Absorbit de participarea la Luna aprecierii jazzului în Munte negru (aprilie 2025), nu mai speram să pot asista la ediția a X-a a Festivalului Jazz in Church, organizat – cu perseverență benedictină – de Cristian Moraru în Biserica Luterană din centrul Bucureștiului. Și totuși mai tânărul său „complice impresarial” Tudor Vesa – împreună cu care realizasem în 2013 prima celebrare a Zilei Mondiale a Jazzului în România (mai precis, la Cluj) – a înfăptuit un gest memorabil: mi-a sponsorizat deplasarea cu avionul (!) din centrul Transilvaniei până în capitală și retur. Astfel, am reușit să reînnod legătura cu un eveniment cultural de nobilă factură ecumenică, pe care îl comentasem constant în principalul nostru hebdomadar de cultură, „România literară“, și chiar avusesem onoarea să îl prezint din postura de emcee (maestru de ceremonii) cu doi ani în urmă. Constatai cu satisfacție că muzica, publicul și ambianța festivalieră și-au menținut înaltele cote valorice, pe care le apreciasem de la bun început. Motiv pentru care i-am adresat binemeritate felicitări distinsului episcop vicar al Bisericii Luterane bucureștene, dr. Daniel Zikeli, pentru modul cum promovează deschiderea acestei instituții spre cultura de performanță. Propunerile muzicale pentru care optează Cristian Moraru sunt adaptate condițiilor specifice mediului eclesiastic, în fin balans cu exigențele de ordin estetic-jazzistic. Încă din prima gală, publicul a făcut cunoștință cu un duo în plin avânt pe scena jazzului contemporan: poliinstrumentistul Nils Kugelmann (n. 1996 la München), ce-și manifestă talentul pe pian, contrabas, dar îndeosebi prin seducătorul timbru al bass-clarinetului, având-o ca parteneră pe Shuteen Erdenebaatar (n. 1998 la Ulan Bator). Maniera firească în care pianista / compozitoarea mongolă și-a ajustat instinctul nativ al imensității la stilistica post-minimalistă i-a determinat pe comentatorii germani să-i dedice sintagme precum „infinita spațialitate a Mongoliei întâlnește pasiunea pentru groove”, sau „intuiția clasicizantă întâlnește lejeritatea jazzistică”. Coincidență: prelegerea mea de anul acesta la Podgorica (în consonanță cu genericul Lunii aprecierii jazzului în Montenegro) abordase tocmai relația dintre muzica de jazz și ideea de Orient. Până nu demult Mongolia absentase de pe harta tot mai aglomerată a jazzului. Dar, prin acțiunea persistentă a junei Shuteen Erdenebaatar, copleșitorul spațiu al patriei sale începe să fie luat în considerare ca posibilă extensie a așa-numitelor jazzystan-uri, deja afirmate în respectivul areal – de la Azerbaidjan, până la Uzbekistan, Kazahstan și chiar Tadjikistan. O surpriză la fel de plăcută a reprezentat-o trio-ul pianistului Fergus McCreadie (n. 1997), cu David Bowden la contrabas și Stephen Henderson la baterie. Prestația convingătoare a celor trei e un argument pentru a acorda un plus de atenție Scoției, a cărei viață jazzistică cunoaște o ascensiune tot mai pronunțată. De altfel, deși în prestigioasa The History of European Jazz editată de Francesco Martinelli în 2018, teritoriul respectiv e arondat quasi-exclusiv capitolului despre Marea Britanie, recenta desemnare a Scoției ca vedetă a ediției 2025 a giganticului festival Jazzahead! de la Bremen vorbește de la sine. În fapt, McCreadie se înscrie pe linia afirmării jazzului autohton, avându-l ca precursor (și chiar magistru la Royal Conservatoire of Scotland) pe reputatul saxofonist Tommy Smith (pe care îl aplaudasem întâia dată la Festivalul de Jazz din Sala Palatului București, în 1993). Pe lângă numeroase recunoașteri oficiale atribuite lui McCreadie se numără și aceea de a fi fost primul muzician non-clasic selectat pentru exigentul program BBC Radio 3’s New Generation Artists. Fergus își cucerește auditorii nu doar prin impecabila tehnică instrumentală, ci și prin creativitatea improvizatorică, grație căreia muzica sa i-a smuls rigurosului jurnal The Times următoarea apreciere: „O vertiginoasă fuziune între cultura scoțiană și istoria jazzului.” Un recital de mare densitate emoțională a oferit duoul Arve Henriksen / Norvegia & Michele Rabbia / Italia. Primul utilizează de preferință o mini-trompetă (cu sau fără muștiuc), din care emite adeseori sunete spațiate, cu timbruri… flautistice, mizând și pe ecourile obținute din rezonanța bisericii, sau prin interferențele cu incalculabilul arsenal de percuții mici mânuite de Rabbia. În pasajele sale vocale, Henrikson apelează la propriile „rădăcini melodice”, aparținând populației sami (lapone) din nordul Scandinaviei. Propensiunea lui Michele Rabbia pentru un asemenea parteneriat se prefigurase încă de la precedentele sale evoluții la care asistasem. Notasem atunci că momentele de plenitudine romantică ale muzicii nu le excludeau (ci mai curând le asumau) pe cele burlești, contrariante sau cu subtext tragic; și că muzicianul se preschimba din percuționist în șaman, activând latențele „animiste” ale obiectelor (aparent triviale) de care se înconjoară, cărora le sustrage sonorități insolite, sugestive, stimulatoare… De data asta, șamanul era însuși partenerul său scenic, la fel de inventiv, subtil și predispus la aluzii hilare.
Inedită, în context românesc, fu asocierea dintre reputatul maestru al claviaturii postmoderne – helvetul Nik Bärtsch – și pianista helenă Tania Giannouli. Ideea de a explora simultan potențialul timbral-armonicritmic al celor două piane de concert de pe scenă mi s-a părut excelentă. Iar demonstrația de interacțiune și fastă empatie dintre protagoniști era la fel de reconfortantă precum sesizabila reorientare a conceptualistului Bärtsch spre substanța melodică. În plus, muzicianul din Zürich și-a reiterat – într-o pertinentă alocuțiune – feblețea față de ținuturile românești, despre care îmi vorbise cu simpatie încă de la prima noastră întâlnire (în 2008, la Festivalul Ethno Jazz de la Chișinău). Totodată, Nik a mulțumit organizatorilor, relevând devoțiunea lor întru binele jazzului și, implicit, al culturii. Punctul culminant al componentei jazzistice a festivalului fu atins prin recitalul formației Aires Tango, condusă de argentiniano-italianul Javier Girotto. Liderul și-a confirmat renumele de important saxofonist al jazzului actual, dinamizând evoluția valoroșilor săi colegi – Alessandro Gwis/pian, Marco Siniscalco/ghitară bas, Francesco De Rubeis/baterie, Luca Ciarla/vioară – ca elocventă demonstrație că demersul inovativ inițiat de Astor Piazzolla prin al său tango nuevo poate fi continuat pe un nou nivel. În adevăr, temele interpretate de cvintetul venit de la Roma reușesc să abordeze din unghiuri inedite sub-genul muzical specific arealului Buenos Aires / Montevideo. Întregul recital e impregnat de un energetism consubstanțial, convertit în ritmicitate acerbă, susținută de fluența conlucrării dintre bas și baterie – elemente încununate de fulgurante unisoane sax sopran-pian-vioară. Solo-urile corespunzătoare revelează muzicalitatea și inventivitatea instrumentiștilor, sensibilitatea și permanenta lor disponibilitate ludică. De remarcat modul în care intervențiile vocale de tip scat ale violonistului erau emise în microfonul plasat pe instrument, conferind astfel un plus de originalitate improvizațiilor efectuate simultan cu arcușul pe strune. O inițiativă justă a organizatorilor fu includerea în program a unui recital de muzică clasică, susținut de Vlad Năstase, organistul en titre al Bisericii. El ne-a delectat cu piese de Buxtehude, J.S. Bach, Georg Böhm, Couperin, Frescobaldi, Fauré, Scarlatti, interpretate pe orga marca Johannes Prause (fabricată în 1796 și mutată în biserica bucureșteană, din satul Pelișor de lângă Sibiu), precum și pe un pian Förster din 2021. Remarcabilul (și excesiv de modestul) interpret a ținut să dedice concertul său lui Akos Faff, regretat component al Asociației organizatoare Jazz.ro, stins prematur din viață. Închei prin a-i aminti pe câțiva dintre aliații lui Cristian Moraru în dificilul său efort impresarial: E.S. Massimo Baggi, ambasadorul Elveției în România, Laura Napolitano, directoarea Institutului Italian din București, Markus Wirth, Cătălin Mitroi, Sabina Baciu, Iulia Cojocaru, Octavian Todiruț, Ștefan Faff. Succinta mea conversație cu Laura Napolitano mi-a întreținut vechile speranțe de a-l putea vedea concertând în România pe influentul muzician Paolo Damiani, fondator și lider al departamentului de jazz al Conservatorului Santa Cecilia din Roma.