Rareori cei care scriu bine vorbesc la fel de bine, spune o veche și trainică prejudecată. Scrisul și vorbitul, deși utilizează același instrument lingvistic, sunt facultăți distincte, utilizează retorici diferite și se dezvoltă în mod aparte în fiecare dintre noi. Încă și mai rar este cazul unui filosof care, scriind bine filosofie, poate schimba cu ușurință registrul, pentru a scrie la fel de profund și de expresiv literatură.
Gabriel Liiceanu este cel care, în cultura română contemporană, contrazice ambele stereotipuri: al filosofului strălucit care însă nu vorbește la fel de profund cum scrie, respectiv, al gânditorului incapabil să facă literatură de același nivel.
Noul său volum, A doua viață a cărților mele, este cu atât mai revelator în privința demontării celor două prejudecăți, cu cât este o carte de interviuri. Nu una de dialoguri, cum precizează autorul, cu obișnuita-i atenție la nuanțe. Cu alte cuvinte, cititorul nu asistă la o împreună-urcare către o nouă înțelegere a unor probleme aflate în dezbatere, ci la o revelare – prin intermediul unor interogații formulate de altcineva – a unor adevăruri care existau în mintea celui intervievat, încă înainte de a fi fost formulate întrebările, dar fără ca el să-și fi dat seama de asta, până a fi rostit răspunsurile.
Sunt 15 interviuri care alcătuiesc A doua viață…, datând din perioada 2013-2025. O perioadă intensă din punctul de vedere al creației filosofice a lui Gabriel Liiceanu și convulsionată, din cel al vieții publice, care reprezintă al doilea versant al activității sale. Interviurile sunt realizate de mai mulți gazetari, cea mai consecventă fiind Melania Cincea, autoare a opt dintre cele cincisprezece, totalizând mai mult de jumătate din paginile cărții. Ceilalți jurnaliști sunt Dan-Liviu Boeriu (cu care Gabriel Liiceanu a realizat cel mai lung interviu din carte), Magda Grădinaru, Mihai Mincan, Dana Mischie, Cristian Pătrășconiu, Lucian Popescu, Andreea Pora și Laurențiu Ungureanu. Cum se poate observa, sunt publiciști de la gazete diferite – de la „22“ la „Ori- zont“ –, editate pe suporturi diferite – publicații tipărite sau electronice –, și de facturi diverse. Unii sunt ei înșiși oameni de cultură, ca Dan-Liviu Boeriu sau Cristian Pătrășconiu, în timp ce alții, ca Andreea Pora, sunt jurnaliști politici consacrați. Toți au însă un nivel intelectual și moral superior, mult peste media din presa românească, altfel nici nu ar fi fost posibilă întrevederea.
Perioada pe care o acoperă cartea este jalonată, în opera filosofică a lui Gabriel Liiceanu, de volumele Dragul meu turnător (2013), respectiv, „Am inventat Păltinișul!“ (2024), între care înregistrăm multe alte titluri fundamentale pentru gândirea românească, așa cum sunt Nebunia de a gândi cu mintea ta (2016), Așteptând o altă omenire (2018), Caiet de ricoșat gânduri sau despre misterioasa circulație a ideilor de-a lungul timpului (2019), Isus al meu (2020), Ce gândește Dumnezeu? (2022), Exitus (2023) sau Scrisoare către Dorothea: breviar de idei îndrăgostite (2024).
Așadar, 12 ani în care Gabriel Liiceanu a abordat teritorii mai puțin reprezentate în proiectul său din anii 1970-1980, cum ar fi problema numită Iisus Hristos sau cea a eșecului speciei umane, tema circulației neștiute a ideilor sau pe cea a morții. Prima dintre ele, care face obiectul mult-comentatului volum Isus al meu, fiind și cea mai slab receptată: prea puțini au fost cei care au înțeles că volumul din 2020 nu are propriu-zis un conținut teologic, fiind vorba de o abordare filosofică a existenței lui Iisus. De aceea și observațiile teologice care s-au făcut pe marginea ei, mai toate corecte, n-au fost, vorba lui Maiorescu, în chestie.
În general, în această perioadă, s-au înțeles mai puțin semnificațiile deplasării gândirii lui Gabriel Liiceanu, după Cearta cu filosofia (1992) și Despre limită (1994), către o filosofie care să includă și „temele inimii“, nu numai pe cele ale rațiunii, ca o modalitate de a evita pietrificarea disciplinei în scolastica fără credință a „analizei limbajului“.
Dacă în planul creației a fost vorba de o perioadă de dezvoltare și aprofundare a, probabil, celei mai importante opere filosofice din cultura europeană contemporană, în cel civic, dimpotrivă, gânditorul a trecut, împreună cu noi, printr-unul dintre cele mai nefaste intervale din istoria recentă. Un interval căruia i se potrivește perfect titlul lui Horia-Roman Patapievici, Anii urii (din 2019), și în care s-a împlinit unul dintre cele mai cumplite pronosticuri politice ale regretatului Corneliu Coposu: și la stânga, și la dreapta, întâlnim tot FSN. Figuri sinistre s-au perindat pe scena politicii românești, acompaniate de la fel de sinistre „echipe de zgomote“, în presă și în mediile de socializare. Totul a culminat cu farsa – care risca să devină tragică – a lui „Mesia“ în blugi roșii și a repunerii în discuție a întregului destin euro-atlantic al țării noastre.
Gabriel Liiceanu s-a implicat, la fel ca la începutul anilor 1990, în apărarea valorilor și drepturilor democratice: tributul pe care filosoful s-a simțit obligat să-l plătească, sacrificând lucrul în bibliotecă, pentru însănătoșirea unei societăți grav afectate, până în fibra ei intimă, de comunism.
Ambele limite – cea a operei și cea civică – sunt prezente, în măsuri care variază de la interlocutor la interlocutor și de la un moment politic la altul, în interviurile cuprinse în volum. Remarcabilă este capacitatea lui Gabriel Liiceanu de a fi nu uniform, ci unitar. Răspunsurile sale se adaptează subtil la profilul celui care întreabă, păstrând aceeași substanță și aceeași capacitate de a formula memorabil și întemeietor, chiar și pentru cititorul care, poate, nu se duce la bibliotecă și se mulțumește cu interviul citit pe telefonul mobil. „Cum să fi fost patriotică Securitatea, o instituție ce reprima populația propriei patrii?“, se întreabă filosoful în interviul care deschide cartea, luat de Andreea Pora. Iar altundeva, comentându-și volumul Așteptând o altă umanitate: „Dacă, trăind, urmăm mai degrabă glasul interesului, ne activăm instinctele cu pricina. Dacă, dimpotrivă, prevalentă în viața noastră este privirea către celălalt și raportul cu seamănul nostru, atunci binele are șanse mai mari. De fapt, cartea asta este despre metamorfozele chipului uman în înfruntarea permanentă dintre bine și rău. Dacă ne ghidăm după manualele de istorie, victorios pare să iasă monstrul uman.“
Gabriel Liiceanu reușește, astfel, să scoată interviul din condiția sa de gen publicistic prăfuit și, reinterpretându-l, să i-o confere pe cea de discurs ganimedic, menit să slujească zeului creației. Creație pe care, pornind de la întrebările interlocutorilor, o rescrie, reformulându-i sintetic conținutul și sugerând trasee ale propriei evoluții, clarificând și subliniind. Iată, de exemplu, o splendidă definiție a spiritului păltinișean, componentă fundamentală atât a proiectului personal, cât și a „insulei“ Humanitas: „Noica ne droga cu lotusul culturii. Era drogul evadării din «teroarea Istoriei» de care vorbea Mircea Eliade. Un drog dublu vinovat: pentru cei care păzeau granițele Terorii, «mâncătorii de lotus» de la Păltiniș erau transfugi: pentru judecătorii noștri din istoria actuală, era vorba de un drog vinovat, fiindcă ne sustrăgea de pe frontul «luptei cu Teroarea», care, la drept vorbind, la noi, cu câteva excepții, n-a prea existat.“
Se constituie astfel, pe dedesubtul operei propriu-zise – repet: deopotrivă, cea filosofică și cea civică –, o „a doua viață“, cum spune autorul. Adică o a doua rețea de semnificații, nu contrazicând-o pe prima, ci explicitând-o pe un alt palier de receptare decât cel al publicului specializat. Acesta este temeiul cărții de față, care justifică adunarea, sub titlul A doua viață a cărților mele, a unor interviuri luate, câteodată, în „arșița“ momentului. Impulsul jurnalistului de a-l „zgândări“ pe autor, scoțându-l din confortul presupus al unei cărți încheiate și îndemnându-l să se regândească. Din această regândire, însă, iese, cum spuneam, o „pânză de păianjen“ subiacentă care oferă celui interesat de gândirea autorului un prim set de repere și de trasee, de la care poate urca spre o interpretare mai detaliată a întregului.
Există câțiva autori (nu mulți) care îmi provoacă o anumită nemulțumire de sine, atunci când le consacru cronici de întâmpinare: niciodată nu am convingerea că am spus despre cărțile lor tot ce trebuia spus. Gabriel Liiceanu este, dintre aceștia, furnizorul celor mai consistente frustrări ale criticului. Chiar și în această culegere de interviuri.