De când nu își mai putuse permite să cumpere piatră pentru sculpturi, Iv se reprofilase: într-o prelungire a casei, unde, de obicei, ai lui ținuseră butoaie, troci, lucruri uzate (printre care și un vermorel de aramă pe care avea de gând să-l repare), își făcuse un cuptor de ars piese de lut. Se îndreptase spre o „artă minoră“, își spunea aproape cu resemnare. Făcea mici statuete, mărgele (colorate arătau bine și aveau trecere pe piața liberă și chiar la Galeria de artă), vase, blide, ulcioare…
„Dacă ar vedea foștii mei profesori ce am ajuns!“, își spunea în momentele de melancolie, mai ales după ce bea câteva căni de vin, producție proprie din via rămasă moștenire de la părinți. Și se uita la mâinile mereu murdare și la pantalonii stropiți cu noroi pe care șorțul din piele de vițel nu îi putea apăra peste tot. Soția lui, Elina (se îndrăgostise de ea nu doar fiindcă arăta bine ci și din cauza numelui care i se păruse interesant și îi dădea senzația că ascundea ceva mitologic și misterios) îi spusese că în jumătatea aceea de iulie și în luna următoare trebuia să fie considerată în vacanță (și, în fond, chiar era, școala unde preda matematica și unde i se spunea „Altul la Rând“ de către elevii ce-și spărgeau capul să priceapă ceea ce pentru cei mai mulți erau lucruri de neînțeles, se afla doar la câteva sute de metri de casă, în cartierul lor de pe malul Râului. În vacanță ea nu se ducea la școală decât să încaseze salarul sau când trebuia să facă permanență, conform ordinului directorului, ca nu cumva vreun hoț să intre în curtea încuiată cu lacăt de o jumătate de kilogram, să fure vreun catalog sau vreun rest de cretă uitat lângă tablele rămase din regimul celălalt). Acum era vacanță și Elina voia să meargă la mare… „La mare, ce să căutăm noi la mare?“, făcea Iv și își întorcea buzunarul pe dos. Dacă ar fi bătut vântul, i l-ar fi fluturat ca pe o batistă. „Și la noi e ca la mare. Dacă faci o sută cincizeci de pași ajungi pe mal. Și, dacă vrei să nu te ardă soarele prea tare te duci la casa unchiului Athanasie, îți pui o pătură sau salteaua pneumatică și simți cum adie dintre Râu aerul proaspăt… Sănătate curată, ce mai?!“
Elina se uita la el bosumflată și nu îi vorbea decât cu jumătăți de cuvinte, de parcă ar fi vrut să păstreze celelalte jumătăți ca pe niște bănuți în purcelul de pământ ars în care adunau mărunțișul. Își lua o sacoșă și se ducea la casa unchiului. Se întindea pe saltea și se uita la cer ca și cum și-ar fi citit în el destinul. Îi era ciudă. Pe ea, pe el, pe situație. Pe Inspectorat, pe Guvern. O furau cu toții. O secătuiau de puteri și o făceau să trăiască o viață la nivelul și sub nivelul celor din jur. Se autocompătimea mai ales când colegele îi trimiteau vederi din stațiuni maritime înfloritoare…
În fiecare zi pleca cu un nod în gâtul frumos cizelat de natură. Își număra pașii, mereu același număr, matematic, până la casa unchiului, plecat la cele veșnice. La casa părăsită de fetele acestuia, lăsată în grija lui Iv și a ei. Își luă sacoșa deși, deși în ziua aceea, ar fi voit să meargă la mare.
În vecini de casa unchiului locuia Silvia, zisă Uța. Tocmai terminase liceul și nu reușise la facultate. Lua ore de la un profesor, coleg de-al Elinei. Unul care îniainte de a ajunge la locuința Uței se oprea la cele patru crâșme ce-i ieșeau nemiloase în drum. Gândul Uței era să devină studentă la Drept și părinții se gândeau cu groază la cât trebuiau să-i plătească profesorului. Iar el era sigur că avea să-i primească, fiindcă fata avea destulă minte în cap, și dorea să reușească.
Elina o încuraja și o invita să vină la plajă cu ea, să îi țină de urât, să nu simtă că o apasă tăcerea (se obișnuise atât de mult cu gălăgia de la școală încât liniștea o deranja). „Uța, ai un debit verbal mai mare decât crainicii, o să fii studentă. O să ajungi avocat. Tu poți țipa mai mult decât toți avocații la un loc!“
Iv nu fusese să vadă ce făceau cele două decât de câteva ori, când trebuia neapărat să-i comunice Elinei ceva important.
După plecarea soției, în dimineața aceea de joi, imediat după zece, fusese căutat de cineva care îi comandase o serie de vase de lut de tip grecesc, zicea acesta, suple, un fel de anfore. Instinctiv, Iv se gândise că trebuiau să fie așa cum era și corpul Elinei. Privise în ochii tipului. Parcă citea că acesta îi intuia gândurile („Cum era corpul Elinei? Poate a văzut-o la plajă“) și nu era prea entuziast, deși suma oferită i se păruse mai mult decât atrăgătoare). Iv avu impresia că auzise numele Elinei printre sughiturile flăcărilor care încălzeau cuptorul. Îl întrebase pe tip ce avea de gând să facă cu obiectele solicitate dar răspunsul rămăsese în aerul supraîncălzit.
„Pe când pot fi terminate?“ „Cam peste mai bine de o lună…“
„Domnule, ce vorbe-s astea: «Cam peste mai»? Eu nu umblu cu cam sau poate! Poți să îmi spui ceva precis?“
Iv își șterșese mâinile de șorțul de piele, întărit de flăcări și de noroi și de lipsa unei unsori care să îl înmoaie. Din câteva vorbe se puseră de acord că trei săptămâni ar fi fost suficiente pentru livrarea primei jumătăți a comenzii. Restul, în următoarele trei săptămâni. „O să am de lucru toată vara“, îi trecu lui Iv prin minte. „Dar am să lucrez și noaptea. Spre sfârșit de august o să fiu liber…“
Tipul scoase dintr-un fel de geantă ținută la brâu („Cum dracu nu i-i cald cu ea sub cămașă?“) un mănunchi de bancnote și îi intinse o jumătate.
„Un aconto“, zise.
„Nu-i numărați?“
„Nu-i treaba ta! Știu și cu ochii închiși cât ți-am dat!“
Iv rămase și mai nedumerit când tipul nu i-a cerut nimic în scris și nu i-a lăsat nici o adresă.
„Vin eu sau trimit pe cineva să preia anforele. Să fie cum am cerut și terminate cum ai promis!“
Zgomoul mașinii îl acoperi pe Iv. Ieșit în stradă, privi în jur. Cartierul se ascunsese sub o mantie de căldură înăbușitoare. Cu banii în buzunarul șorțului, avea de gând să-i promită Elinei că o să o ducă la mare imediat ce va termina comanda și va primi și restul. Se îndreptă spre râu, dar nu o văzu pe mal. Se gândi că poate era pe bucata de postament de ciment pe care Râul îl răsturnase odată cu stâlpul de curent electric din mijloc, într-o primăvară vijelioasă când și el, și alții, puseseră saci cu nisip să apere cartierul de furia dezlănțuită a apelor. Nu era nici acolo. Se întoarse spre casa unchiului Athanasie. Îl revăzu cu închipuirea, hâtru și petrecăreț, care se lăsase tras de mânecă de Anica, jurând să nu mai bea și nu o mai făcuse decât pe ascuns, în podul casei, unde ea nu putea urca. Ajuns în curte o strigă pe Elina de câteva ori dar nu primi răspuns.
Dar, dincolo de gard o zări pe Uța. O chemă și fata apăru învelită într-un ștergar, cu fața înroșită de soare. Și de emoție. „E ca un tranfafir!“, îi spusese odată Elinei. „Dacă te uiți mai insistent la ea, se înroșește! Nu știu cum are să se descurce în viață, prea i se citește totul pe față!“
„Ce-ți pasă ție?“
„Nu-mi pasă, ziceam și eu, așa…“
„Așa, să nu te doară gura când taci!“
„Uța, ce faci? Nu ai văzut-o pe Elina trecând pe aici?“
„Nu, astăzi nu am văzut-o. Nu-i pe faleză?“
Iv se gândi că nu mai auzise de mult timp cuvântul faleză și se miră că Uța îl folosea cu atâta dezinvoltură. „Ca la mare, faleză. Trebuie să mergem la mare, acum o să avem cu ce!“
Ca și alte ori, în prezența fetei se fâstâci. Nu știa, sau nu mai știa cum să lege un dialog cu o ființă care aproape îi putea fi fiică. Se întoarse, dar îi auzi glasul: „Poate s-a dus la…“ Glasul i se întrerupse brusc.
„Unde?“
„Nu știu, poate la…“
„Ei, fetițo, unde? Nu mă mai ține aici, că am ceva în cuptor…“
„Poate-i la sală…“
„Ce sală? Care sală?“
„La fitness…“
„Cum, adică…“
„Da, de vreo două săptămâni doamna Elina vine aici și apoi se duce la sală…“
„Unde-i sala?“
Fata îl privi mirată. Nu știa sau se prefăcea că nu știe? Și îi explică pe îndelete, ca unui handicapat, pas cu pas, cum avea să ajungă la sală.
Făcu cale întoarsă și verifică cuptorul. Vasele erau intacte. Înainte, când primise comanda, le văzuse cu închipuirea ca și cum ar fi fost niște forme ale corpului Elinei, care nu așteptau altceva decât mângâierea focului ca să prindă viață.
Acum se simți descumpănit. Uța știa o altă realitate decât cea pe care el și-o închipuia. Una, la îndemâna altora. El trăise de mai mult timp retras din lumea din jur. Realitatea se înstrăinase de el. Sau el de ea. Se văzu amestecat cu lutul, cu focul, cu închipuirile și încercările de a construi o lume din obiecte ceramice în timp ce viața era altceva.
Își șterse mâinile de șorțul întărit. Nu știa ce avea să facă. Ieși, trecu rapid pe lângă „Trei Păduchi“, crâșma la care nu se mai oprise de câțiva ani și văzu firma sălii de fitness. Soarele se oglindea în ea, totul era strălucitor. Deschise ușa hotărât și de-abia reuși să arunce o privire când în față îi apăru o namilă cu brațele tatuate și mușchii încordați.
„Ce vrei? Ai bilet? Nu? Altfel e interzis!“
„O caut…“
„Nu cauți pe nime. Aici nu cauți pe nime, dacă nu ai plătit!“
Încercă să se uite pe sub brațele acestuia dar nu văzu decât vreo zece femei și bărbați cu mâinile ridicate, legănându-se în ritmul unei muzici ce nu-i spunea nimic. Nu distinse dacă Elina era sau nu acolo.
Tocmai atunci se auzi glasul unui bărbat care îl striga pe matahala din fața lui. Ca și cum ar fi suferit un șoc electric, acesta se repezi în direcția de unde provenea vocea.
„Adu șampania!“
Iv avu certitudinea că mai auzise glasul acela. Avea un hârâit ușor, de fumător. Apoi, câteva chicoteli. Între timp matahala dusese sticla și îl luă pe Iv după ceafă. Îl scoase afară, înjurându-l. Năucit, rămase în soarele de mijloc de iulie. Avea tot mai mult siguranța că glasul era al tipului care îl căutase cu vreo jumătate de oră mai înainte. Și că acele chicoteli care îi ardeau sufletul mai puternic decât cuptorul amforele îi erau bine cunoscute. Și nu mai avu nicio îndoială că amforele comandate, plăsmuite de închipuirea lui, aveau forma trupului Elinei.