După periplul lui Lucrețiu Mozeș din Sangvinar (Editura Tracus Arte, 2021), Rareș Călugăr virează, cu Pădurea de Scorțișori (Prut, 2024), spre un proiect nu atât de diferit pe cât am fi tentați să credem pornind de la variațiunile cărții: naturalul și prefacerile sale la atingerea de uman; însă umanul privit din dublă perspectivă, în rolul de îngrijitor și păzitor, dar și în cel de manipulator, otrăvitor, mașinație a reproductibilului la infinit. Sigur, sunt mai multe și mai nuanțate trecerile și petrecerile de la întâlnirea dintre om și natură, dintre om și natural, la fel cum subtilă e și tranziția lui Călugăr de la o carte la următoarea. Aș numi-o, pe foarte scurt, o punte de la rumorile imaginației la zumzetul unei utopii blazate, cu personaje ale căror gesturi povestesc automatismele omului de azi.
În marginea unei păduri și-a unei căi ferate desprinse dintr-un scenariu nordic, un cuplu se retrage la sfârșitul zilei de muncă într-o austeritate care face loc răgazului pentru contemplare, atenției sporite la detaliile împrejurimii cum e zbughitul năstrușnic al veveriței pe acoperiș, dar și nevoii de căldură și repaus. Numai că acalmia și comuniunea sa cu exteriorul sunt repede întrerupte de auzul „autocamioanelor Volvo [care] vuiesc pe autostradă,/ purtând mărfuri grele dinspre sudul ținutului înspre nord“, de observația fetei că „șoferii aceia nu-și găsesc niciodată locul“. Dimensiunea sinestezică a imaginii, percepută la întretăierea moțăielii cu somnul adânc, devine contaminată de alunecarea în vis pe care autorul o asociază, suav, „inocenței“. În atmosfera noir, fata e păstrătoarea unui mister gingaș și neatins de tristețea mașinilor în goa(r)nă.
Scenariul următor instaurează o atmosferă maladivă, aromatizată de plante și priveliști vag tămăduitoare, unde anxietățile ipohondru-erotice ale unei femei trecute de prima tinerețe se demantelează pe fundalul visului la o călătorie binefăcătoare în Canada. E vorba despre năzuința la o emigrare definitivă către mereu altundeva, unde promisiunea liniștii, a peisajului cu „ploaie, pini și zăpadă, egalitate și monotonie“ ar răsturna veșnicul atac de panică în reversul său senin. Imaginarea unei vieți decuplate de la haos, ceva mai orientate către nevoile primare, e repede contrazisă de sfatul medicului – o plimbare pe Transfăgărășan – și de un deprimant „Astea-s replici din serialele de pe Netflix/ și nimic mai mult“. Ironia adâncește senzația nimicniciei, fiindcă e orientată și către inserțiile livrești din romane ale Virginiei Woolf care urmăresc frământările femeii dintr-un unghi al jindului anxios amintind de prima scenă din Valurile, petrecută pe malul mării. Redarea sincopată a emoției deopotrivă ca tehnică și atmosferă, dar și o criză a identității suficient de acută încât să transgreseze prefacerile societăților, realitățile (r)evoluțiilor tehnice și industriale care despart lumea Virginiei Woolf de Pădurea de Scorțișori, formulează un crez al refugiului în literatură, dar și o ironizare a gesticulației evazionismelor. Întors către natură, escapismul ar echivala cu transformarea ei în detaliu decorativ ori peisaj momentan, hibernal. Dar Rareș Călugăr nu o ipostaziază nici așa. El nu este, cum ar veni, un poet al naturii, cum nu scrie nici ecopoetry. Și când aduce critici capitalismului și antropocenului, vocea încearcă o înseninare a relațiilor scrâșnite dintre personajele sale bolnave, sleite de viteză, consum și haos, și mediul de lucru ori odihnă (natura, dormitorul, fabrica, dulgheria), între periferie și centru. Nu e nimic sărbătoresc în niciunul dintre cele mai reușite poeme ale cărții, Moșii de vară, povestea nomenclatorului unde toți ai satului (dar un sat în care televizorul e pornit, contrapunctic, pe National Geografic Wild, iar bătrânele fac poze cu iPad-ul) par țintuiți nu doar în dramele personale, ci și într-una colectivă a pierderii identității prin difuzare. Satul urbanizat, tehnologizat și, în cele din urmă, deposedat e un tărâm părăsit de zeu.
Probabil cel mai tulburător personaj al acestor peisaje este Amalia, un fel de Rebecă din Un veac de singurătate care nu mănâncă pământ și var de pe pereți la fel ca omoloaga ei marqueziană, ci își sublimează anxietățile curățându-și seara, cu un ac, pământul de sub unghii. Amalia vrea să scrie „un amplu tratat despre arta și arhitectura cimitirelor monument“, dar, deocamdată, le evită cu desăvârșire. Gestul e simptomatic pentru toate personajele fantomatice ale cărții, fiindcă înregistrează o angoasă generalizată în care omul se îndepărtează de sine ba căutând refugii odihnitoare, dar sincopate față de zarva care predomină, ba prospectându-le pe cele liminale, tensionate. Nu degeaba cimitirul este, la Foucault, o heterotopie, adică un spațiu privilegiat care tulbură, preface, restructurează.
Alături de Pădurea de Scorțișori stă și ultimul proiect poetic al lui Rareș Călugăr, postat pe blogul personal, în care e limpede că se îndreaptă spre altceva, e mai preocupat de dimensiunea antropologică a poveștilor construite și, implicit, de limbaj. În toate înfățișările lui însă, Rareș Călugăr e un scriitor care merită citit cu atenția pe care o solicită scrisul său.