Volumul de eseuri Viața prin delegare este o remarcabilă înfățișare a poetului și prozatorului Olimpiu Nușfelean, după o incursiune în teritoriul vast al ideilor despre arta scrisului, despre puterea literaturii, a textului, reflectată asupra individului și a istoriei. Deși sunt aduse în discuție nume importante din literatura vremii noastre, eseurile nu sunt (doar) o experiență de lectură, ci sunt mai mult o identificare a propriei conștiințe, a scrisului propriu cu teme și idei care consacră un destin.
Puterea literaturii, ca temă, este ilustrată prin cazul personajului Ferdinand din Mort à crédit de Louis-Ferdinand Céline. Astfel, Ferdinand – protagonistul romanului este și om (real) și autor, deci agent/ actant-dublu, și „nu mai trebuie să apeleze la focul imaginației cu ajutorul căruia să dobîndească și identitatea unui ascultător“. Concluzia este că opera, în scrierea ei, îl modifică, în primul rînd, pe scriitor, care devine, astfel, paradoxal, produsul propriei ficțiuni. În eseul amplu Viața prin delegare sau despre cultul erorii, problema libertății celuilalt este considerată una esențială pentru supraviețuirea într-o lume urcată fatalmente pe un Titanic care s-a lovit de multă vreme de icebergul ucigaș. Actul terorist de la „Charlie Hebdo“ este un motiv de reflecție asupra conviețuirii și chiar a supraviețuirii, fiindcă „acuzînd pe cineva de intoleranță, nu iei aminte la propria intoleranță.“ De asemenea, tema libertății religioase este una acută în lumea contemporană. Cînd religia este argument politic, lucrurile degenerează grav: „Actul terorist de la Charlie Hebdo este opera unor fanatici, dar nu doar a unor fanatici religioși. Actul lor e generat de o serie de condiții și motive, de unde politicul nu absentează.“
Cazul scriitorului Andrei Makine este ilustrativ pentru un individ descins din lumea lui Homo sovieticus în lumea occidentală. Dar, pe lîngă experiența omului sovietic, Makine descinde în cultura occidentală cu experiența credinței ortodoxe. Scrisul este un strigăt care țîșnește din mutismul întreținut – după părerea scriitorului – de o confesiune care s-a exprimat în scris mult mai puțin decît altele. „Noi, ortodocșii – mărturisea scriitorul prin 2001 – aparținem unei culturi poetice, intuitive, senzitive, care nu este fondată pe comunicare, ci pe comuniunea ontologică.“ Este literatura loc al comuniunii? La lumina poveștii, nu comunicarea este importantă, ci comuniunea este una din perspectivele peremptorii ale literaturii dintotdeauna.
Salman Rushdie „repune și rescrie condiția scriitorului în centrul lumii“, convins fiind că „libertatea de creație este libertatea imaginației“, deoarece „ceea ce poate face un scriitor în singurătatea camerei sale este ceva pe care nici o putere nu-l poate distruge ușor“. În același timp, Rushdie consideră atacul asupra World Trade Center „un monstruos act al imaginației“.
Un eseu dedicat „poeticii romanului“ la Mario Vargas Llosa evidențiază viziunea acestuia că „nu există ficțiune adevărată care să nu aibă trăitul ca sursă, care să nu izvorască dintr-un nucleu intim. Însă viața/ trăitul dintr-o operă literară nu este copia unei realități, a unei întîmplări, ci mai mult absența realității, întruparea a ceea ce n-a fost să fie sau nu este să fie, o minciună care tăinuiește un adevăr adînc“. Scriitorul îl întoarce, îl fixează pe „autor“ în opera sa. Însă întoarcerea aceasta, viețuirea în operă, nu este lipsită de riscuri. Conștientizată sau nu, „vocația literară se hrănește cu viața scriitorului“.
Un accent aparte îl pune literatura de azi pe „estetica receptării“, în formula lui Hans Robert Jauss, în care cititorul nu mai este un receptor pasiv, ci un participant activ în construirea sensului operei. Numai că, spune Olimpiu Nușfelean, în excelentul eseu Povești cu gloanțe adevărate, povestea este alungată din relația de comunicare și este înlocuită cu știrea falsă (povestea falsă), cu știrea care falsifică, fără posibilitatea de a fi eludată. Povestea tradițională proceda, prin spunere și receptare, prin repetarea care mitologizează, la o inserție în realitate, pe care o lărgea astfel, fie și cu elemente insondabile, miraculoase. Știrea falsă îmbracă – deja – într-un limbaj general întreaga lume, planeta cu tot imaginarul arestat, ca într-o cochilie enormă, o pupă bine țesută, din care nu se mai poate ieși. Concluzia e că „știrea falsă transformă lumea într-o lume captivă“.
Cazul scriitorului și jurnalistului Robert Colonna d’Istria, care a scris cronici literare bine articulate, coerente, credibile, despre cincizeci și două de cărți care nu există, adunate într-un volum, Le testament du bonheur, este un simptom despre vastitatea și imposibilitatea de a cunoaște, de a stăpîni această lume a literaturii care pare și poate să înlocuiască, la un moment dat, lumea reală. Italo Calvino a spus, de altfel, că „va veni o zi cînd personajele literare vor depăși numeric ființele umane“ (în Lezioni americane: Sei proposte per il prossimo millennio, 1988, apărut postum), deschizînd perspectiva virtualizării accentuate a lumii reale, pe care părem a o trăi astăzi. După Calvino, personajele literare ar putea deveni mai numeroase și mai „reale“ în conștiința umană decît ființele din viața de zi cu zi, cum și posibilitatea ca personajele bine scrise să rămînă vii pentru generații întregi.
Scriind despre alții, Olimpiu Nușfelean își definește, practic, o proprie artă literară de maturitate.