În Rusia și Țările Române. Imperiu, elite și reforme între 1812 și 1834, Victor Taki, autor născut la Chișinău și specializat în studiul istoriei moderne la Budapesta, oferă – după cum el însuși spune – „o contribuție la istoria Rusiei imperiale“. Cu alte cuvinte, perspectiva din care abordează complexa chestiune a raporturilor Moldovei și Țării Românești cu Imperiul Țarilor survine dintr-un unghi care face din aceste principate numai un caz printre altele (Polonia, popoarele slave balcanice) al politicii imperiale moscovite meandrate din finalul sec. al XVIII-lea și până în al patrulea deceniu al sec. al XIX-lea. Atrage dintru început atenția documentarea vastă și, în principiu, sistematică, adusă la zi prin frecventarea unor biblioteci și depozite arhivistice din mai multe țări (cele rusești prevalând, dar nelipsind nici cele din S.U.A. și Republica Moldova), dintre care, totuși, România pare absentă. Pe de altă parte, noutățile aduse de cercetător în atenție abundă, printre ele putând fi remarcate: abordarea mai vast comparatistă a temei decât până acum, valorizarea pozitivă a reformismului imperial al lui Alexandru I și definirea lui drept constituționalism „de sus“, identificarea și studierea atentă a numeroaselor memorii ale boierilor și ierarhilor români, tentativa de a elucida „nodul gordian“ al dublei ridicări simultane la luptă (a Eteriei lui Constantin Ipsilanti pentru Grecia Magna și a lui Tudor Vladimirescu pentru restaurarea domniilor pământene și drepturi echitabile pe seama românilor), distincția între neobizantinismul lui Rigas Velestinlis și naționalismul neogrec al lui C. Ipsilanti, modelarea imperială incipientă a Basarabiei ș.a. Prin toate aceste chestiuni asupra cărora autorul a formulat puncte de vedere proprii, de cele mai multe ori clar articulate și bine argumentate, se poate înțelege dintru început că volumul este demn de întreaga atenție a pasionaților de istorie.
Demersul se dovedește anevoios, autorii anterior preocupați de temă nebeneficiind de contextul arhivistic favorabil al ultimelor decenii, când accesul la sursele din spațiul rus, din cel basarabean și posibilitățile de informare din Europa Centrală și din S.U.A. nu era la fel de înlesnit (ca să nu se pomenească și posibilitatea consultării bibliotecilor virtuale, via internet). Pe lângă problema documentării, cea ținând de terminologia de specialitate pune însă și ea probleme. Astfel, traducerea noțiunii soft power prin „puterea blândă“ – fie că îi aparține autorului însuși, fie că vine dinspre traducătorul Sorin Cristescu – merită o reflecție mai prudentă. Efortul de a o transpune în română putea conduce la alte soluții, precum „putere discretă“, „putere subtilă“, „putere persuasivă“; de nu cumva chiar spre unele mai îndrăznețe în a căuta o precizie de substanță, nu o fidelitate formală: „putere suavă“, „putere tăcută“, „putere mascată“ etc. Cum nu există încă un consens în această privință, destui autori din câmpul științelor socio-umane preferând adoptarea termenului în forma sa originală anglo-saxonă, reflecția asupra tălmăcirii celei mai adecvate trebuie continuată.
Un punct asupra căruia este de stăruit – și autorul o face, deși fără a-i sublinia importanța pentru gândirea politică românească modernă – este noianul de memorii românești trimise puterilor regionale, în primul rând țarinei/ țarului, dar și Vienei și Istanbulului. Chiar și simpla lor trecere în revistă, cu punctarea celor mai importante susțineri, dezvăluie o boierime moldo-munteană din vremuri fanariote deloc leneșă și resemnată, ci lucidă, cultivată, inventivă și activă, dornică de a dibui soluții pentru situația plural apăsătoare în care i se afla țara. Nu este vorba doar despre chestiunea restaurării prevederilor vechilor „capitulații“ – a tratatelor dintre sultani și domnitorii români – care, se dovedește astăzi, nu au fost o simplă ficțiune, ci chiar au existat. Boierii și ierarhii ortodocși a căror pană s-a dovedit activă se interesează cu realism și vizionarism de starea economică a principatelor, de reglementările legale, de abuzurile puterii dominante și a celei devenite, de la o vreme, protectoare, de ameliorarea impozitelor, de poziția elitelor sociale românești etc.
O altă chestiune de mare importanță abordată cu curaj de Victor Taki este cea a ridicării la luptă a lui Tudor Vladimirescu (1821). Deși între Eteria și acțiunea pandurului oltean existau legături și afinități, autorul punctează clar că ambele ridicări la luptă au avut scopuri proprii, foarte diferite: una dorea o Grecie Mare care să înglobeze și principatele, cealaltă dorea să scape de domniile fanariote și de grecizarea țării, tinzând spre o evoluție proprie, în conivență cu tradiția politică și culturală românească. Se cuvenea, fără îndoială, punctat că, în timp ce Ipsilanti a ocupat ambele principate, urmărind integrarea lor în proiectul său de țară cu dominantă transdanubiană, dinamica de tip social a pandurilor – marșul către București, dorința de a constitui un for politic reprezentativ („o adunare spre folosul întregii țări“) la înțelegere cu Comitetul de Ocârmuire din capitală și chiar cu împuternicirea și sprijinul acestuia, a vizat doar teritoriul Țării Românești, nu și Moldova. Nu ar fi fost inutil de insistat și asupra bazei comune a ridicării antiotomane a Eteriei și a lui Tudor: credința/ identitatea comună ortodoxă și atitudinea anti-otomană, chiar dacă într-un caz ele s-au exprimat în termeni revoluționari prin ridicare la luptă, iar în al doilea, mai degrabă ca abordare cu veleități reformiste, în pofida marșului oștii oltene la București, paradă armată, nu și beligeranță.
Ar fi nenumărate lucruri de remarcat cu privire la contribuția binevenită a lui Victor Taki, dar ceea ce rămâne de reținut este că volumul lui este o lectură indispensabilă.