La Editura Fundația Națională pentru Știință și Artă au apărut recent volumele III și IV din seria Mircea Eliade, Opere. Ediția este coordonată de Oana Soare, îngrijirea textelor, notele, comentariile și variantele fiind semnate de Oana Safta, Oana Soare și Petruș Costea. Esențială pentru înțelegerea textelor se dovedește Nota asupra volumelor III și IV. Primul tom din seria de Opere a valorificat proza literară elaborată de Mircea Eliade în perioada 1921-1930, adică înainte de debutul editorial. Vizând intervalul cuprins între 1930 și 1935, volumul al doilea a repus în circulație primele trei romane tipărite ale scriitorului (Isabel și apele diavolului, Maitreyi și Lumina ce se stinge…), la care s-au adăugat lucrările memorialistice India și Șantier.
Editarea prozei literare a lui Mircea Eliade continuă acum cu romanele ciclului Întoarcerea din Rai. Este vorba despre Întoarcerea din Rai (1934) și Huliganii (1935), două creații care au fost interzise în timpul perioadei totalitare, fiind repuse în circulație abia după 1990. Oana Soare menționează că acest ciclu epic trebuia să fie urmat de un altul intitulat Viață nouă, din care ar fi făcut parte romanele neterminate Ștefania și Viață nouă. Autorii ediției au descoperit și o versiune anterioară a Întoarcerii din Rai, intitulată Victorii. Drept consecință, volumul al treilea conține romanul Întoarcerea din Rai, la care se adaugă o Addenda în care se încearcă reconstituirea proiectatului roman Victorii și este transcris manuscrisul acestuia. În ceea ce privește volumul al IV-lea, acesta conține romanul Huliganii, la care se adaugă un Appendix ce reunește fragmentele păstrate din ciclul Viață nouă. Aparatul critic al cărții se dovedește remarcabil. Migăloasele note, comentarii și variante vorbesc despre munca meticuloasă depusă de către editori. Trimiterile tind către exhaustivitate, în special atunci când se reconstituie ecoul romanelor în perioada interbelică. Volumul al patrulea conține și o amplă selecție din Reperele critice ce vizează cele două romane. În felul acesta, cititorii pot constata maniera în care au fost ele receptate atât la apariție, cât și după 1989. În plus, cartea reunește și o serie de ilustrații de epocă, fotografiile reprezentându-i pe Eliade și pe prietenii săi, modelele posibile ale personajelor ciclului epic.
La fel ca în cazul primelor două volume, și continuarea seriei beneficiază de un substanțial studiu introductiv semnat de Sorin Alexandrescu. Exegetul reconstituie contextul social-istoric zbuciumat în care au văzut lumina tiparului cele două romane și insistă pe semnificațiile titlului. Pentru a fi cât mai elocvent, istoricul literar trimite la eseurile și la corespondența lui Eliade. Sorin Alexandrescu vede în autorul Întoarcerii din Rai un scriitor pre-politic și atrage atenția asupra faptului că huliganismul personajelor sale nu poate fi identificat cu fascismul. După euforia produsă de Marea Unire din 1918, Întoarcerea din Rai reprezintă o „cădere în istorie“. Celălalt tom al seriei, Huliganii, este considerat mai mult romanul unei vârste și mai puțin cel al unei perioade istorice. Nu întâmplător, reputatul critic literar reține numeroasele elemente autobiografice prezente în carte.
În intenția lui Mircea Eliade, romanul Întoarcerea din rai (1934) constituia uvertura unui vast ciclu epic, ce trebuia să fie continuat de Huliganii (1935) și de Viață nouă, ultima creație rămânând în stadiu de proiect. Zugrăvind istoria inginerului Francisc Anicet și a familiei sale, prozatorul pare să se integreze unei direcții epice de factură tradițională. Geneza cărții ne demonstrează că nu este așa. Primele capitole au fost redactate deja în timpul șederii autorului la Calcutta. Proiectul epic s-a intitulat inițial Victorii, apoi Petru și Pavel, titlu simbolic, ce ne lasă să întrezărim mult mai mult din adevăratele semnificații ale cărții. Numele primilor apostoli se confundă cu cele ale protagoniștilor narațiunii, Petru și Pavel Anicet alcătuind niște veritabili apostoli ai unei noi generații. Eliade renunță și la această versiune, titlul definitiv, Întoarcerea din Rai, sugerând mai exact intenția sa, aceea de a scrie romanul unei generații, așa cum îi înțelege el destinul. În viziunea prozatorului, „Întoarcerea din Rai însemna pierderea beatitudinii, a iluziilor și a optimismului care dominaseră primii doisprezece ani ai «României Mari». Împreună cu o parte a generației mele – continuă Eliade în Memoriile sale – trăisem adolescența și prima tinerețe în această atmosferă de euforie, încredere și tembelism. Știam acum că acest «Rai» se află undeva în spatele nostru. Îl pierdusem înainte de a ne fi dat seama că-l cunoscusem, că, de fapt, fusesem prima și singura generație care se putuse bucura de «Raiul» instaurat în 1919-1920. Evident, paradisul acesta era de ordin spiritual: era pur și simplu beatitudinea rezultată din împlinirea unui ideal colectiv. Nu presupunea nici un sindrom paradisiac manifest în viața socială, economică sau politică“.
De fapt, prin Petru și Pavel Anicet, Mircea Eliade surprinde două ipostaze diferite ale intelectualului, cei doi protagoniști fiind zugrăviți în strânsă interdependență cu grupul din care fac parte. Astfel, dacă Întoarcerea din rai este romanul lui Pavel Anicet iar Petru nu apare decât episodic, în schimb, în Huliganii, rolurile se schimbă, relatarea reconstituind aventura spirituală a mezinului familiei. Marea noutate pe care o aduce însă Mircea Eliade în romanul românesc interbelic constă în substituirea epicului cu fascinația ideilor, cu dimensiunea ontologică. Ca urmare, cartea ia forma unor serii de solilocvii proliferante, vizând o serie de întrebări esențiale privind condiția umană. La fel ca în Romanul adolescentului miop, intenția romancierului a fost aceea de a realiza o frescă a tinerei generații, o generație ajunsă între timp la o altă vârstă biologică și spirituală. De aici ideea unui „roman cerebral, dominat de «intelectuali», un roman ale cărui personaje se lansau în nesfârșite discuții, de îndată ce se întâlneau“. După cum mărturisește autorul însuși, scopul suprem al personajelor este „găsirea unui sens valabil existenței post «paradisiace»“. Roman-problemă și nu o cronică de familie de factură tradițională, Întoarcerea din rai este cartea unei generații deosebit de înzestrate, o generație ce crede în puterea spiritului și are curajul să își pună o serie de întrebări decisive privind condiția ei în lumea în care trăiește.
[i Huliganii a fost conceput ca roman al unei generații, o generație despre care autorul dorește să vorbească datorită mutațiilor pe care le-a declanșat în plan intelectual. Experiența huliganică a fost definită chiar de către scriitor într-un interviu publicat în 1935 în Rampa. Prin termenul huligan, Mircea Eliade înțelege „în primul rând un om viu, adică un tânăr, stăpânit numai de biologia lui, fascinat de puterea lui obscură, de libertatea tinereții sale, și care nu recunoaște, nu poate recunoaște nici o rigoare din afară, nici o morală, nici o superstiție legitimă“. Explicarea titlului se face în finalul primei părți dintre cele trei ale romanului, când tânărul scriitor David Dragu definește „vocația de huligan“: „Există un singur debut fertil în viață: experiența huliganică. Să nu respecți nimic, să nu crezi decât în tine, în tinerețea ta, în biologia ta, dacă vrei… Cine nu debutează așa, față de el însuși sau față de lume, – nu va crea nimic. Să poți uita adevărurile, să ai atâta viață în tine încât adevărurile să nu te poată pătrunde nici intimida – iată vocația de huligan…“
Atenție merită și nucleele epice neterminate ale lui Mircea Eliade. Nu știu în ce măsură Viață nouă (Ștefania) ar fi alcătuit un nou ciclu epic. Fragmentele păstrate demonstrează mai degrabă faptul că romanul acesta extrem de ambițios trebuia să încheie ciclul Întoarcerea din Rai. Nu întâmplător, mai multe dintre personajele întâmplărilor sunt reluate de către prozator. Într-o primă etapă, finalul trilogiei epice a fost redactat între 1936 și 1939 și a fost reluat între 1940-1941, fără ca proiectul să mai fie definitivat. Din șantierul romanului au apărut doar două fragmente în revistele românești din anii 1939-1943. Abia în 1999, Mircea Handoca a publicat romanul neterminat Viață nouă după ce, într-o primă versiune, romanul a fost tipărit sub forma unor ample foiletoane în paginile „Jurnalului literar“. Narațiunea conține două părți distincte, intitulate Ștefania și Moartea lupului. Recenta ediție critică valorifică și alte capitole ale proiectului epic. Deși se găsește sub semnul fragmentului, Viață nouă este o carte în care există câteva pagini remarcabile, ce lasă să se întrevadă câte ceva din ceea ce ar fi trebuit să devină ambițiosul edificiu narativ. Dintre personajele insolite ale romanului se reține figura lui Tuliu, filosoful fascinat de ocultism. Dar merită amintită și Ștefania, eroina narațiunii cu același titlu, o întruchipare a femeii-fatale, alături de care Petru Anicet încearcă să realizeze o „nuntă cerească“, o simbolică „întoarcere în rai“ prin intermediul iubirii.
Prin publicarea ciclului Întoarcerea din Rai și a fragmentelor păstrate din romanele Victorii, Viață nouă și Ștefania într-o ediție critică, exegeza operei lui Mircea Eliade dobândește o nouă dimensiune.