Éric-Emmanuel Schmitt, născut la 28 martie 1960, este un renumit scriitor de povestiri scurte și romane, dar și un apreciat dramaturg și regizor franco-belgian. Piesele sale au fost montate în peste cincizeci de țări din întreaga lume. I s-au decernat peste 20 de premii și distincții literare, în 2001 primind titlul de „Chevalier des Arts et des Lettres“. Cărțile lui sunt traduse în peste 40 de limbi. Una dintre noutățile editoriale așteptate cu mult interes la începutul acestui an este Lumina fericirii, volumul IV al ciclului romanesc uriaş, proiectat în opt volume, Străbătând secolele, în care autorul face o frescă panoramică a întregii istorii a omenirii şi în care spune, totodată, o poveste de dragoste nemuritoare. Cu ocazia recentei apariții a acestui volum la Editura „Humanitas Fiction“, în traducerea lui Doru Mareş, am avut onoarea de a discuta cu Eric-Emmanuel Schmitt despre filosofie și secolul lui Pericle, despre Atena, democrația antică și democrația de azi, fericire și eroism ș.a.m.d.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Domnule Schmitt, fiecare dintre cele patru volume de până acum ale ciclului m-au trimis la Hegel și autodevenirea Spiritului. Întrucât secolul V înaintea erei noastre este un timp special pentru cultură și pentru felul în care arată lumea civilizată azi, trebuie să vă întreb care este (după scriitorul și filozoful care sunteți) lecția și aportul Greciei (de fapt al Atenei, în principal) la istoria umanității și a Ideii?
Éric-Emmanuel Schmitt: Nu sunt un discipol al lui Hegel, ci doar un cititor pasionat al operei sale. Nu mă consider un hegelian, pentru că nu cred că Istoria urmează o direcție dată, o desfășurare rațională și ineluctabilă, sau că ea dezvăluie epifania unui sens unic. Dimpotrivă, cred că Istoria este alcătuită din evenimente, circumstanțe, accidente și alegeri; că firul ei este fragil, uneori încâlcit, adesea rupt. Grecia secolelor V și IV î.Hr., o epocă de o strălucire excepțională, a adus o contribuție enormă umanității: în primul rând, filozofia, un discurs explicativ lipsit de religie și cu potențial universal; în al doilea rând, democrația, o organizare fără precedent a puterii. Și, în sfârșit, teatrul, o reprezentare a lumii umane care explorează complexitatea acesteia.
Trebuie să vă întreb din nou despre fericire și datorită titlului, dar și datorită faptului că, fiind vorba despre secolul filozofiei, punem accent pe scopul ei, adică pe năzuința către fericire și pe dobândirea ei (să ne amintim de eudaimonism). Ei bine, dumneavoastră ne dați ingredientele prin fiecare dintre personaje: prin Sappho introduceți voluptatea și bucuria de a fi, prin Daphne aduceți iubirea și sacrificiul, prin Alcibiade amintiți de modelul kalogakateei (kalos-key-aghaton), prin Noam subliniați înțelepciunea de a accepta efemeritatea și a-i primi darurile, prin Socrate, importanța rațiunii, a sofiei însăși ș.a.m.d. O să vă rog să puneți totul împreună și, subliniind moștenirea grecească, să ne lăsați o concluzie despre fericire bună pentru un om al acestor zile.
Câți oameni, tot atâtea concepții asupra fericirii! Așa cum ați subliniat în întrebarea dvs., am vrut să prezint mai multe chipuri, fațete – și această pluralitate este importantă pentru mine. Mă feresc să dau o definiție generală. Dacă ar fi să încerc să definesc fericirea, ar fi doar în nume propriu. Când vine vorba de fericire, am toleranța politeiștilor pentru alte religii. Kant spunea că este „un ideal al imaginației“ și, în principiu, toate imaginațiile diferă, hrănite de vieți singulare. Fericirea astăzi? În primul rând, trebuie să luptăm împotriva suprasolicitării cognitive: creierul nostru primește mult mai multe informații decât poate procesa. Apoi, mai mult ca oricând, trebuie să facă față confuziei introduse de consumerism, de asimilarea lui a fi cu a avea, conform căreia a consuma și a poseda ar trebui să ne aducă împlinirea! O întoarcere la antichitate – o întoarcere la contemplație, la frugalitate, la senzualitate, precum și la demnitate – ne-ar permite poate să ne menținem pe linia de plutire… și să nu ne ducem la fund!
Romanul dvs., prin Sappho, prin Alcibiade, prin relatările despre gimnaziu și jocurile olimpice, pune altfel pentru cititorul de azi tema sexualității, a erotismului. Faptul că „grecii se arătau politeiști în toate“ (pag. 52), deci și în moravuri, îl face cred pe omul de azi să aprecieze lejeritatea, firescul, naturalețea grecului antic față de sexualitate și diferitele orientări. Ei bine, cât e cazul ca omul actual să se entuziasmeze față de felul în care înțelegea anticul? Putem observa, de pildă, că și lumea noastră este destul de erotizată (sexualitatea e peste tot: în media, în reclame etc.), dar parcă are o anume încrâncenare, un fel de răzbunare nefirească a erosului, ceea ce duce la un fel de antiteză, adică la promiscuitate, abuz, exclusivisme, exagerări, ca niște defulări fără măsură și discreție. Cum putem regăsi (ca reprezentare socială și conduită) un echilibru care să evite și reprimarea și o nouă dezordine amoroasă?
Grecii aveau o concepție „polenică“ a sexualității: dorințele pluteau în aer, ca polenul, și uneori mai picau pe noi. Era un fel de lejeritate existențială. Sexualitatea nu era o identitate. În romanul meu, Sappho iubește atât bărbații, cât și femeile, iar dacă i-ai fi spus lesbiană, ar fi crezut că te referi doar la faptul că trăiește pe insula Lesbos! Aceasta este o diferență esențială față de vremurile noastre. Există și un element comun: erotizarea vieții de zi cu zi. Astăzi noi trăim înconjurați de reclame exhibând nuditatea, strămoșii noștri greci traversau o lume populată de statui dezbrăcate. Scopul nu era însă același: nouă ni se oferă trupuri goale pentru a ne vinde ceva; grecii, pe de altă parte, expuneau corpuri de marmură pentru a celebra frumusețea, cea a zeilor, a eroilor sau a umanității idealizate. Aceasta este diferența dintre pornografie și erotism.
Tratați minunat în roman tema democrației, această invenție ateniană. E limpede că sunteți de partea ei (ca și mine), dar unele dintre reproșurile lui Alcibiade sunt demne de luat în seamă: de exemplu faptul că ea ar trebui să fie pentru oamenii educați, că fără astfel de cetățeni ea se autosabotează. Priviți ce se întâmplă azi cu cele două fantome care au prins Europa de acum: pe de o parte, exage rările woke („globaliștii“), pe de alta extre mismul de drepta, naționalismul („suveraniștii“). Ei bine, domnule Schmitt, până unde trebuie să recunoască statul voința populară dacă ea ar duce la însăși dispariția democrației (ce se întâmplă în România este revelatoriu). Există o limită?
Democrația este un ideal care nu poate fi niciodată pe deplin realizat. Pentru că își generează propriile forțe distructive, precum un corp care produce tumori canceroase din cauza excesului de vitalitate. Ea dă naștere la două personaje: democratul și demagogul. Democratul o servește, în timp ce demagogul se servește de ea – sau mai degrabă îi face un deserviciu servindu-se de ea. Demagogul transformă cetățenii în clienți, grupurile în comunități închise și susține primatul unor interese particulare acolo unde interesul general ar trebui să fie pe primul loc. Pe scurt, demagogului îi pasă de cei puțini în detrimentul celor mulți. Acesta este motivul pentru care am insistat atât de mult asupra lui Pericle, democratul. Democrația poate că nu are nevoie de un lider, dar are nevoie de o figură care să o întruchipeze. Făcând o distincție între beneficiul propriu și binele comun, Pericle nu a intervenit pentru el, ci doar pentru oraș. În timp ce demagogii flatau masele și încercau să le câștige voturile dându-le ceea ce voiau să audă, Pericle știa cum să le țină piept la nevoie. Atunci când demagogii foloseau opinia publică existentă, Pericle încerca să orienteze acea opinie. El nu a răspuns solicitărilor numeroaselor interese particulare și egoiste preexistente; el a oferit o perspectivă civică ce punea pe primul loc interesul general.
Interesant este că ceea ce se întâmplă politic în roman seamănă cu ceea ce vedem azi în lume: SUA, de pildă, este, sub masca democrației, o oligarhie, iar Europa nu mai poate aștepta nimic de la ea. Cum vedeți dvs. lucrurile?
Văd în lumea de azi ceea ce grecii au analizat deja: relația cu criza. Pentru unii, trebuie să ieșim din crize; pentru alții, trebuie să le gestionăm. În general, cei care doresc să iasă definitiv din criză propun regimuri autoritare sau chiar totalitare precum Platon, care era înspăimântat de ceea ce Atena îi făcuse maestrului său Socrate. Unele țări au cedat acestei tentații autoritare – Rusia, China, Coreea de Nord, Iran etc. – sau sunt tentate de ea – Statele Unite ale lui Donald Trump. În schimb, unii filozofi greci au definit criza ca fiind inerentă politicii. A guverna înseamnă tocmai a înțelege crizele, a le accepta ca fiind constante, a căuta să echilibrezi forțele antagonice, pentru a permite tuturor să trăiască liberi. Cred că există două tipuri de atitudine față de criză: cei care profită de criză, care pretind că îi pun capăt – ei sunt autocrații, demagogii care conduc întotdeauna la autoritarism – și artiștii crizei, democrații care încearcă să o gestioneze, să o traverseze cu inteligență și curaj.
Vedem și din cartea dvs. rolul personalităților excepționale în istorie (cum sunt Pericle și Aspasia), iar azi ne plângem de lipsa liderilor. Nu este demo crația un mediu propice apariției unor astfel de oameni? Nu permite ea vârfurile (și condamnarea lui Socrate și Alcibiade vin din vocea majorității care poate fi manipulată sau/și mediocră)? Pe de altă parte, din slăbiciunile ei apar autocrațiile, pentru că oameni ca Pericle sau generalul Cincinnatus, care să nu păstreze puterea, sunt foarte rari.
Democrația, prin sistemul său electiv, a făcut posibilă ascensiunea ambițiosului. Acesta nu ajunge la putere prin ereditate sau forță, ca în alte regimuri, ci fiind ales de alții. Am dezvoltat atât de mult personajul lui Alcibiade pentru că el este prototipul ambițiosului și arată, prin destinul său, la ce cons ecințe perverse poate duce ambiția. Nu sunt împotriva ambiției – nimic măreț pe pământ nu a fost realizat prin modestie – dar mă feresc de ambiția politică. Servește ea un proiect colectiv, sau doar o dorință egoistă de putere?
Noam trage o concluzie care întristează: os ti li tatea, războiul este starea obișnuită a oamenilor, iar „încetarea focului constituie excepția“ (pag. 290). Știm de la Plaut că „homo homini lupus est“ și Thomas Hobbes ne-a adus aminte, în secolul XVII, de acest „bellum omnium contra omnes“, iar ce se întâmplă în Ucraina întărește toate acestea. Totuși până acum această „excepție“ a avut rol de buturuga mică care răstoarnă carul mare și a salvat umanitatea. Nu e cazul să fim însă foarte îngrijorați datorită a ceea ce poate azi tehnologia? Nu e cazul să ne temem că un al treilea război mondial poate fi fatal? Cum de 20 de secole nu au corectat nimic?
Omenirea nu progresează. Știința și tehnologia progresează. Omul nu. Cu toate acestea, eu nu sunt disperat. Practic optimismul tragic. Ce înseamnă asta? Cred, asemenea lui Kant, că omenirea progresează cu fiecare catastrofă. „Niciodată să nu se mai întâmple așa ceva!“. Ea nu este condusă de dorința de bine, ci de teama de ce este mai rău. Aceasta este forța motrice a istoriei, dacă există una. Astăzi, cred că teama de o conflagrație totală este cea care limitează voința de a purta un război. În miezul acelor bombe se află tot ce poate fi mai rău, și în fața lui se retrag și cei mai agresivi dintre noi.
Vreau să vorbim despre cazul Alcibiade, față de care și eu simt și simpatie, și tristețe. Ce ne arată el? Că, uneori, a avea multe daruri poate fi un blestem? Că nimeni nu ar trebui să desconsidere limitele și majoritatea, mediocritatea? Că nimeni nu este mai presus de convenții, mai presus de bine și de rău? Că nu poți fi excepție de unul singur?
Alcibiade a fost un narcis magnific. Înzestrat cu inteligență, cultură, forță și frumusețe, el a reușit să demonstreze că excelența poate duce la tot ce e mai rău. Îmi este și foarte drag. Cu toate acestea, văd o lecție importantă în eșecul său: reușita e trecătoare atunci când îi consideri pe ceilalți doar niște mijloace, nu scopuri. Alcibiade și-a petrecut viața folosind și manipulând oamenii, în loc să-i respecte și să-i servească.
Infamia lui Alcibiade produce tristețea lui Socrate care se întreabă dacă nu a eșuat, în cazul lui, ca educator. Eu nu cred că Socrate putea face mai mult. Cred că în privința educației și a oricărei influențe suntem ca în parabola semănătorului: contează pe ce sol cade sămânța. În plus (aici am o nedumerire) poți face maieutică în cazul unui cameleon? Ce să moșești la unul care nu are ceva constant, stabil?
Îmi plac foarte mult formulările dumneavoastră. Nici eu n-aș fi putut s-o spun mai bine. Ce suferință pentru educator! Să vrei ce e mai bun, să dai ce e mai bun și apoi să realizezi că nu e de ajuns.
Am o mirare: Noam nu se poartă ca un nemu ritor, ca un ins care a trăit, deja, câteva mii de ani. El nu pare un om al certitudinilor, al sentințelor, ca un inițiat, ca un mag. Nu e definitiv. El e încă proaspăt, încă află, descoperă. Nu se așază pe mar gine și nu devine spectator, ba chiar are „boala ple cării“ (p. 346). Cum de l-ați făcut așa? Cum de crede încă în iluzia vieții și spectacolul lumii nu-l plictisește, astfel încât devine el însuși actor? Înțeleg că are mereu 25 de ani, dar totuși…
Noam este curiozitatea întruchipată. Este interesat de tot, sensibil la tot. Practic, este un enciclopedist! Viața nu-l obosește și nu-l uzează. Pentru el, în fiecare dimineață este o nouă zi. El ignoră iluzia de „a ști deja“ sau de „a fi experimentat deja acest lucru“. Niciodată nu curge aceeași apă pe sub pod, aceasta este singura certitudine a lui Noam.
La pagina 407 aflăm că Tibor, tatăl Nourei, este Dedal care devine, în Carpați, Zamolxis și vampir. Să fi fost și contele Dracula tot nemuritorul Tibor? Ne putem aștepta la o reinterpretare a acestui mit și la o incursiune în vremurile lui Vlad Țepeș?
Romanele se vor mai întoarce în Carpați.
În roman aflăm că nemuritorii sunt sterili și că doar muritorul procreează, dar cu toate astea pot iubi. Există un poet și filozof român (care în anii ’50 a fost chiar propus la Nobel, Lucian Blaga) care are următorul vers: „Știu că unde nu e moarte nu e nici iubire“. Ce ați spune acestui poet, mai ales că în roman vedem cum Noam este mereu între cele două femei, între Noura și Daphne. Oare Noam chiar iubește? Se pot iubi două femei în același timp? Pe de altă parte, ne putem teme că manipularea ADN-ului azi ar putea să îi facă și pe nemuritori părinți?
Povestea Nourei și a lui Noam este mereu subminată de faptul că sunt nemuritori. Dragostea își atinge intensitatea într-un context de fragilitate. Pentru că știm că suntem muritori, ne iubim cu ardoare. În fața neantului, afirmăm forțele vieții. Pe parcursul romanului, veți vedea cum Noam și Noura suferă, de fapt, din cauza faptului că sunt nemuritori.
Procesul lui Socrate este cunoscut iubitorilor de filozofie și amestecă pentru fiecare tristețea cu admirația. Ei bine, tristețea mea crede că un asemenea proces ar fi posibil și azi și că i-ar aduce filozofului dacă nu moartea, sigur denigrarea. Dvs. ce credeți? Școala nu arată foarte bine, paren tingul e problematic…
Aveți dreptate: multe țări au abolit pedeapsa cu moartea, dar au instituit execuția mediatică –prin intermediul presei sau al rețelelor digitale – și au aplicat-o fără un proces, fără o anchetă, o apărare și o judecată corectă. Dar mai există un tribunal: tribunalul istoriei. Așa cum arăt într-o notă din roman, moartea lui Socrate a fost revizitată de fiecare epocă. I s-a acordat mai multă atenție ulterior decât la momentul respectiv. Chiar și în Atena, care îl condamnase, statuile lui Socrate au înflorit rapid, iar dialogul socratic și moartea lui Socrate au devenit genuri literare foarte populare.
Întrucât romanul Lumina fericirii a apărut, în România, la doar câteva luni după Rivala, ultima întrebare este despre Maria Callas, această formidabilă grecoaică. Întrebarea: cât din spiritul vechilor greci se regăsea în spiritul Mariei? Știm că avea gustul tragicului, că a fost o mare tragediană… ce mai purta în ea?
Eroismul! Așa cum Ahile s-a dăruit bătăliei, Callas s-a dăruit artei sale. Și, la fel ca el, a murit pentru ea. Aceste lumini nu se sting niciodată. La fel ca stelele, ele strălucesc secole după dispariția lor.
