Povestea de iubire a unui cuplu – fie, el, soț-soție, deci tinzând spre o mică eternitate, fie alcătuit din parteneri cu îndrăgostire temporară –, a dezvoltat trama majoră a unor opere literare remarcabile. O iubire, așadar, nu doar cantonată în perimetrul limitat al întrupării ei fizice, ci extinzându-se și într-o dimensiune creatoare.
Personaje îndeosebi romanești, ilustrate însă și în alte genuri literare, purtătoare ale acestor mesaje cu intensă încărcătură umană, își adâncesc rolul prin stăruință pozitivă sau contradicții înlănțuite, generând empatia sau respingerea cititorilor. O gamă variată adună în pagini glorioase cântul iubirii, iar ecoul lui ne stăruie în minte și în inimi zile și ani de-a rândul, poate o viață.
Adeseori, lângă operele lor literare, stau sub vraja aceleiași intensități a sentimentelor și poveștile de iubire ale autorilor, căci, vorba ceea, oameni sunt și ei. Scriitori celebri, apreciați de cititori, ajunși la vârste venerabile, și-au integrat în viață scurte sau mai lungi episoade erotice, zămislind, de data aceasta, nu ficțiuni cuceritoare, ci, pur și simplu, realități trăite. E suficient să amintim poveștile a doi dintre cei mai remarcabili scriitori, e drept, din epoci și creatori de genuri literare diferite, uniți însă de o pasiune comună: o îndrăgostire târzie ca o lăcrimare sub geana unui crepuscul. Unul este Goethe, cel care, în junețea sa nestatornică, parcurge „păcatul dulce“ al celor unsprezece ani de relație adulterină cu doamna de Stein, femeie măritată, la casa ei, cu copii și soț baron, ca apoi să „recidiveze“, cu năzuința veșnicului îndrăgostit, la fel de ardentă indiferent de vârsă, spre cucerirea unor copile precum Minna Vilnius sau Ulrike von Levetzow, „puștoaica“ de 17 ani care îi inspiră Elegia de la Marienbad. De altfel, Goethe a făcut din relațiile sale amoroase subiectul unor opere celebre, precum drama Stella, în care întrezărim silueta tulburătoarei Lili Schonemann, ca să nu mai vorbim de Suferințele tânărului Verther sau Capriciul îndrăgostiților, așa încât, putem spune, câte îndrăgostiri, atâtea opere ale titanului de la Weimar. Veșnic îndrăgostit, inclusiv de fiicele prietenelor sale, el transpune în viața sa amoroasă ceva din freamătul viu al mișcării literare Sturm und Drang, la modă în acele romantice vremuri.
Celălalt tomnatec îndrăgostit, nimeni altul decât enigmaticul în sentimente Cioran, ne „oferă“, tot spre apusul existenței, prea efemera sa idilă cu Friedgard Thoma, o admiratoare sinceră nu atât a omului despovărat de obsesiile sale creatoare, cât, mai ales, a celebrului său nihilism. Pe lângă aceste ardente și târzii disponibilități erotice, și Goethe, și Cioran, mai au în comun, în opere care se despart, desigur, în orizontul temelor și al alcătuirilor literar-stilistice, subiectul sinuciderii, cu o motivație, însă, diferită ; la primul, ca alternativă a înlăturării suferințelor din iubire, la cel de-al doilea, ca singura, veritabilă, desăvârșire existențială.
Dacă cei doi mari scriitori, împovărați de sentimente perpetue, își pot desfășura sentimentele în deplină libertate, într-un alt registru, de apăsătoare existență monahală, se petrece dramatica poveste a călugăriței Maria Alcofarado, cu cele cinci „scrisori portugheze“ ale sale, adresate, cu o disperare vinovată, dar îmblânzită de atingerea straielor mănăstirești, unui iubit iluzoriu, cu atât mai… de neatins.
Reîntorcându-ne, acum, la operele, ilustratoare ale temei acestor însemnări, și coborând în istoria literaturii, e musai să începem cu evocarea iubirii interzise –nu știm cât de împărtășită de ambii parteneri – cu care Paris, mândrul și arătosul fiu al lui Priam și al Hecubei, deturnează destinul nu mai puțin strălucitoarea Elena, soția lui Menelau. Generatoare a Războiului Troian, această iubire, care are toate datele unei includeri în tagma celor vinovate, îi dă prilejul lui Homer să ducă și mai departe povestea Iliadei și a Odiseei, adăugându-i și celelalte două personaje, de data aceasta exemplare în „relația lor conjugală“, virtuoasa Penelopa și statornicul Ulise, răsplătiți de zei pe măsura marelui lor sacrificiu.
Dacă finalul celor două epopei homeriene ne aduc – poate – primele happy-end-uri din zbuciumatele povești de iubire ale literaturii universale, partenerii inițiali regăsindu-se după liniștirea tumultului unor existențe nepereche – ce-i drept, în final, ambii parteneri fiind ceva mai împovărți de ani –, într-o altă legendară îndrăgostire, închipuită de marele Will, sfârșitul e dramatic. Iubirea interzisă dintre Romea și Julieta, sfâșietoarea poveste de dragoste a Renașterii, cu ecouri până în zilele noastre, ne înduioșează prin soarta crudă a celor doi îndrăgostiți. Lupta lor pierdută cu prejudecățile sociale închistate ale celor două familii (Monteque și Capulet) și, în egală măsură, cu un destin potrivnic, ne stoarce nu numai lacrima unei compasiuni livrești, ci și umane.
O altă iubire, trecută de această dată într-o altă dimensiune, ce transcende viața umană, împlinindu-se în măreția eternă a naturii, întâlnim în legenda celtică Tristan și Isolda, în care cei doi arbori, crescuți din mormintele celor doi îndrăgostiți, își împletesc ramurile pentru ca nimeni și nimic să nu-i mai despartă. Iată cum natura, în simplitatea ei milenară, știe să recupereze ceea ce omul, cu nesfârșita lui inconștiență, nu încetează să risipească.
Mai spre zilele noastre, literatura universală înregistrează două „episoade scandaloase“, prilejuite de apariția a două romane ce perturbă buna digestie a lecturilor mângâiate de conformism: Amantul doamnei Chatterley, de D.H. Lawrence și Lolita lui Vladimir Nabokov.
Două iubiri vinovate sau, la fel de bine spus, interzise; prima, vizând o relație văzută nu numai ca adulterină, dintre nobila Constance și paznicul de vânătoare Oliver Mellors, dar și ignorând convenții sociale stricte; a doua, pusă, la început, sub degradanta pecete a imoralității, este nici mai mult, nici mai puțin decât o ficțiune literară, în măsură să producă, după cum precizează chiar autorul, „bucurie estetică, adică sentimentul de a fi oarecum conectat undeva cu alte stări existențiale unde norma este arta“. Celor care au văzut în acest roman „Bătrâna Europă pervertind America“, Nabokov le spune că „este o copilărie să citești opera de ficțiune pentru a dobândi informații despre o țară, sau despre o clasă socială, sau despre un autor“. Departe de a aduce un elogiu „impulsurilor fiziologice ale unui individ pervers“, romanul dezvoltă o „originalitatea artistică“ nemaiîntâlnită până la apariția sa.
Desigur, povestea lui Humbert Humbert, relația sa de „iubire perversă“ cu „nimfeta“ Lolita, ține de resorturile medicinei și ale răspunderii penale, ceea ce și urmează să se întâmple, dar Nabokov nu-și propune, prin acest roman, să vindece sau să moralizeze – „nu sunt cititor sau scriitor de romane didactice“, precizează autorul –, ci să dezvăluie, cu mijloacele artei, un caz de „lepră morală“, de „mizerie supremă“, cum adaugă tot el. „Îmbolnăvit“ încă din copilărie, Humbert își cară mai departe prin viață – chinuitor, stângace, nerușinat –, ca pe o fatalitate a destinului, dorințele stârnite de copile nevinovate, camuflându-le, zadarnic, sub aberante pretenții de estet.
Avem, în fond, în Lolita, o carte tristă, cu viața unei copile deturnată de la normalitate, și un bărbat matur, care se afundă iremediabil într-o promiscuitate fatală, pentru care va răspunde; un roman care, dincolo de scandaloasa lui poveste, încântă pin excelența unei scriituri marca Nabokov.
În literatura română, iubirile care ies din tiparele normalității sunt plătite, nu de puține ori, cu viața; tristul deznodământ vine, fie ca urmare a supunerii în fața unor precepte religioase, ca în De la noi la Cladova, povestea ușor moralizatoare a lui Gala Galaction, fie ca amăgitoare substituire a unei iubiri adevărate, precum în Ion al lui Rebreanu. Și Borivoje, frumoasa și pasionala sârboaică, pe care preotul Tonea o sacrifică pe altarul renuțării la pasiunea lumească, și Ana, „victima colaterală“ a pragmatismului unui personaj prea-iubitor de avere, sunt întruchipările feminine ale unor iluzorii sentimente frânate sau neîmpărtășite de cei doi pseudo-parteneri.
Tot o iubire interzisă de dogme și cutume din alt orizont religios, se petrece și în Maitreyi, romanul lui Mircea Eliade, în care „sălbăticia trupului aprins“ al „fecioarei bengaleze“ se mistuie în van, făcând din Allan un îndrăgostit fără viitor. Torturat de o luciditatea hrănită de subtile analize psihologice, el nu face decât să constate o situație fără ieșire. Tânăra indiancă, cu „mișcările ei moi, de mătase“, când zguduită de ardente trăiri trupești, când învăluită de o mistică ce atenuează pasiunea, trezește în europeanul cultivat, adaptat unui cadru exotic, revelații suficiente sieși. Astfel, nu puțini au văzut în acest roman al tânărului Eliade și o etapă precursoare a uriașului său șantier de „arheologie“ a istoriei religiilor, finalizat prin acea operă fundamentală, care au făcut din el savantul remarcabil de mai târziu.
Din cu totul alte motive se destramă iubirea neîmplinită a lui Codrescu pentru Adela, în romanul lui G. Ibrăileanu, în care pecetea diferenței de vârstă dintre cele două pesonaje rămâne pentru bărbatul matur de neînlăturat. El continuă să vadă în Adela, care, între timp, trecuse printr-o căsătorie și un divorț, copila care-i ședea pe genunchi. „Sîmburale conștiinței sale“ (Șerban Cicoculescu), nu poate da rod de iubire, secat de ezitări perpetue, de molatece amânări, dezamăgind femeia care este acum Adela, prizonieră și ea într-o veșnică așteptare. Astfel, cititorului dornic de certitudini, nu-i rămâne decât să admire o „analiză psihologică microscopică“ (Nicolae Manolescu), una din puținele, la această cotă înală, din litertura română.
Doi maeștri ai romanelor având ca subiecte iubiri căzute în infidelitate, gelozie sau tardive regăsiri, aflate, în fond, sub spectrul întunecat al vinovăției sau neîmplinirii, sunt, desigur, Camil Petrescu și Anton Holban. Amândoi au în comun ceea ce Nicolae Manolescu numește „observația sufletească“, dar, în egală măsură, se poate spune, și una socială.
Unite prin formula jurnalului, dar și prin „vastul orizont intelectual“ ( Alex Ștefănescu), personajele din cele trei romane – O moarte care nu dovedește nimic, Ioana și Jocurile Daniei – ale lui Anton Holban, își trăiesc relația de iubire torturați de suspiciuni, întrebări și inutile analize, astfel, încât, deși își împărtășesc intens sentimantele, „nu pot trăi nici împreună, nici separați“. Dincolo de formula narativă, cum spuneam, a jurnalului, cele trei romane au și un personaj comun – prin Sandu –, care, trecând prin etapele unor vârste diferite, își duce mai departe acele trăsături de caracter în care găsim o varietate de manifestări contrarii: da la fidelitate la gelozie, de la freamăt la blazare, de la generozitate la egoism.
Nu diferite sunt și trăirile lui Ștefan Gheorghidiu, din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, în care „iubirea-pasiune“ (Nicolae Manolescu) este cotropită de bănuiala infidelității Elei, determinându-i cumplite „stări interioare, reflexii și îndoieli“, cum ar spune chiar Camil Petrescu, într-o referire ce excede însă cadrul strict al romanului în discuție.
Iată, așadar, câteva din marile iubiri pe care literatura le-a scos dintr-un firesc comod și comun, spre a le da noi dimensiuni, noi perspective, spre încântarea cititorilor de ieri și de azi.