Până după Primul Război Mondial, adică până la apariția volumului Pe Argeș în sus (1923), Ion Pillat nu a parvenit la găsirea sunetului poetic original, formarea sa creatoare fiind tributară influenței diverselor lecturi din perioada studiiilor de la Paris. Elevul și studentul român Pillat a făcut în capitala Franței studii temeinice, („am intrat în literatura franceză ca un francez, adică am început cu începutul și am sfârșit cu sfârșitul“ – suna o mărturisire literară). Deși încă de atunci Ion Pillat se racordase la ritmul orientărilor literare europene, după revenirea în țară el nu și le-a asumat în mod activ, în sensul că nu a dorit să joace vreun rol de pionierat pentru impunerea lor vieții literare românești sau receptării publice (așa cum făcuse, de exemplu, Ion Minulescu în privința familiarizării cititorilor cu simbolismul). Este ceea ce remarca și Pompiliu Constantinescu: „După oscilări și ocoluri lungi, după trudnice sforțări de a se descoperi pe sine, d. Ion Pillat a poposit în brazda strămoșească; […] De la rătăcirea neîntreruptă în spațiu s-a situat în colțul strâmt al moșiei părintești și al amintirilor familiale: nostalgia va căuta un obiect apropiat.“ (Pompiliu Constantinescu, Opere, II, Publicistică (1921, 1925-1932). Ediție coordonată de Mihaela Constantinescu-Podocea, F.N.Ș.A., Bucureşti, 2019, p. 209.)
Ulterior, autorul volumului Biserica de altădată (1926) s-a repliat asupra ideologiei specificului național, crezând, fără excese ideologice, în accesul la universal prin intrarea (sau ieșirea?) pe poarta etnicității. Colaboratorul la revista „Gândirea“ nu a urmat îndeaproape și doctrina misticizantă a lui Nichifor Crainic, așa cum nu putuse să rămână fidel nici principiilor estetice macedonskiene (scurta frecventare a cenaclului de la „Literatorul“ a fost făcută destul de târziu, când simbolismul românesc se stinsese). De fapt, poetul însuși nu știa de care parte a baricadei să se situeze în disputa dintre tradiționalism și modernism, el dorindu-se un înnoitor din interiorul specificității românești. În fond, se întâmplase până atunci cu el un proces de înstrăinare, sesizat de Ion Pop („«Înstrăinarea» e la Pillat esențialmente culturală, mai precis literară, poetică – o înstrăinare în poemele altora.“ – Dicționarul scriitorilor români, coord. Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, vol. III, M-Q, Editura Fundației Culturale Române, Bucureşti, 1995, p. 748.)
Dar fenomenul înstrăinării nu a fost atât de acut încât cel care a scris volumul Satul meu (1925) să se fi simțit un dezrădăcinat cultural, deoarece el avea o deosebită putere de asimilare a dialecticii adaptabilității. „Ca și Alcibiade, Ion Pillat se poartă după cutuma locului, fiind mai simbolist decât parizienii la Paris, mai neaoș, acasă, decât românii și mai clasic decât grecii în Grecia. Fiecare «ieșire» din țară, fie că e vorba de stagii didactice, fie că e vorba de voiaje turistice, pune în primejdie identitatea tradiționalistă, indiferent dacă e vorba de cea firavă, abia presimțită, a tinereții, ori de cea conturată, trasă în doctrină, a maturității. Trecerea graniței statale se transformă într-o catastrofă a devenirii lirice, într-un principiu estetic manifestat virulent asupra unei fragilități redusă la o pură impresionabilitate. E ca și cum Pillat s-ar lăsa umplut, la propriu, de un spirit al locului care-i programează mutațiile poetice și-i direcționează evoluția. El nu e decât vasul în care se precipită acest spirit, o «sugativă» ultrasensibilă.“ (Al. Cistelecan, Celălalt Pillat, Editura Fundației Culturale Române, Bucureşti, 2000, pp. 18-19). Condiția intelectuală extrem de ridicată, vasta cultură poetică preponderent modernă, flexibilitatea asimilărilor teoretice i-au permis lui Ion Pillat să se miște activ în aerul timpului. Spirit clasic sui-generis, cel care devenise poet autentic nu s-a mai lăsat influențat de creatorii afini, ci și-a consolidat fondul sufletesc doar prin asimilarea datelor culturale concordante din literaturile străine.
Același prestigios cronicar literar interbelic afirma că: „[…] d. Pillat, oaspe vremelnic pe arena simbolistă, a pus un nou nimb peste brazda națională cântată de Alecsandri și Coșbuc“. (Pompiliu Constantinescu, op. cit., p. 211.) Ba chiar acest „poet al pământului“ era suspectat de exces de naționalizare: „Hotarele Floricăi, acum în urmă, cele mai înguste ale satului natal, Miorcani, l-au izolat pe d. Pillat de orice comunicare cu restul lumii. Excesul de naționalizare cade astfel în manieră, uneori tot atât de primejdioasă ca și rătăcirea nerodnică în spații de care nimic nu te leagă./ A cântat Alecsandri lunca Mirceștilor, dar a colectat din natură numai ce e tipic pentru întreaga fire autohtonă; d. Pillat caută prea mult ceea ce e specific locurilor de care-l țintuiesc propriile sale bucurii și dureri./ Totuși, o notă generală se desprinde din seria pastelurilor sale; regretul după copilăria dispărută și regretul țarinii părăsite, pentru ispitele vane ale unui ideal strein. “ (Ibidem, p. 210.)
Pentru Ion Pillat, natura nu a reprezentat un simplu decor, ci reflexul stărilor sufletești, peisajul nefiind contemplat în sine, ci în strânsă legătură cu trăirile din chiar clipele intrării în contact cu acesta. Se știe că nu poate exista identitate între spaţiu şi peisaj, spaţiul incluzând peisajul – apanaj al interiorităţii, atât biografice, cât şi istorice. Poetul a avut conştiinţa unui determinism al spaţiului, a influenţei acestuia asupra nucleului formator al imaginarului său poetic. Între cadrele spaţiului poetic specific pillatian s-a conturat un ţinut imaginar placat pe spaţii reale. Aceasta înseamnă că peste spaţiile percepute şi trăite ca realitate concretă s-a suprapus ficţiunea spaţiilor imaginate. Ion Pillat a legat până la (con)fuziune dimensiunea materială a spaţiului de reflectarea lui mentală, într-o încercare de a înainta pe o nouă cale de cunoaștere a eului profund.
Deși Ion Pillat se considera a fi moldovean în privința temperamentului poetic și ca tendință generală a firii sale profunde, „celula poetică, de obârșie maternă, l-a încetățenit muntean“, după cum a fost încredințat Ș. Cioculescu. Miorcanii paterni au fost locul luării deciziilor, unde s-au întâmplat beneficele convertiri poetice, iar Florica maternă i-a rămas spațiul afectat reveriilor. Același lucru îl spune și Al. Cistelecan, dar inversând polaritățile spațiale: „În genuitatea ei, creația pillatiană restituie «maternității» și femininului domeniul visării, folosind domeniul «patern» pentru elanul ideologic, pentru elaborarea doctrinară. Așa încât, de fapt, Ion Pillat se comportă ca «moldovean» la Florica, făcând figură de «muntean» la Miorcani, visând în primul loc și ideologizând în celălalt.“ (Al. Cistelecan, op. cit., pp. 166-167.)
În peisajul de stepă al Miorcanilor și în idilica rodnicie de la Florica s-a configurat trăsăturile clasicismul și apoi ale elenismul autorului Scutului Minervei. Imaginarul poetic al „peisagistului“ de la Florica a migrat spre sud, cu un benefic topos intermediar la Balcic, și s-a conturat tot mai vizibil harta unei alte țări imaginare unde predominante sunt lumina și înțelepciunea vechii Grecii. De altminteri, Ion Pillat s-a deplasat pentru că a dorit să se… stabilizeze și, vizitând în 1927 apoi, pentru mai mult timp, în 1937, țara considerată a fi leagănul civilizației europene, poetul a suferit o importantă modificare a concepției sale despre artă și literatură. De atunci, el a simțit cum se apropia tot mai mult de idealul clasic la care visase și a început să fie obsedat de desăvârșirea formală, tradusă prin cultivarea sonetului și a poemului într-un vers. În privința geometriei devenirii sale creatoare, Ion Pillat a crezut să fi dat de fundamentele eterne și vii ale unui clasicism spiritualizat, neosificat în precepte didacticiste. În plină perioadă a modernismului nostru interbelic, autorul Împlinirilor (1942) a glorificat un clasicism al modernității în accepția călinesciană, adică unul sincronizat cu orientările poetice majore ale epocii.
Cred că impulsul de a se întoarce mereu la lecția clasicilor i-a fost dat lui Ion Pillat de întâlnirea la cei douăzeci de ani ai lui cu Titu Maiorescu. Aceasta a fost prilejuită de dorința marelui critic de a-l cunoaște pe tânărul care începuse să cocheteze cu muzele, una dintre acestea având chipul nepoatei sale prin alianță Florica Rosetti. Producția poetică a primului Pillat a fost restituită prin eforturile cercetătoarei Carmen Brăgaru, care a îngrijit și publicat relativ recent o prețioasă ediție. Acest Pillat înainte de Pillat este pus în evidență nu numai prin primele încercări poetice în sine, ci și prin refuzul poetului de a primi botezul maiorescian. Iată ce-i scria tânărul îndrăgostit nepoatei lui Maiorescu: „Îți mulțumesc foarte mult pentru toată osteneala dată și, deși găsesc că poeziile mele nu merită, chiar ținând seama că sunt un începător, o critică așa de favorabilă, te rog să mulțumești din parte-mi pe unchiul d-tale și să mă scuzi că n-am putut merge la dânsul, deoarece abia astăzi ți-am primit scrisorile. M-ai băgat în încurcătură căci, îți spun drept, vizita aceasta mă cam intimidează. Dar luându-mi timiditatea în dinți voi merge cât voi fi scăpat de manevre și reîntors în Capitală, adică peste câteva zile.“ (Ion Pillat, Primele versuri (1905-1912), Editura Spandugino, Bucureşti, 2024, p. 31.)
Aspirantul la grațiile muzelor nu a mai avut loc de întors pentru alte manevre, întâlnirea providențială cu Maiorescu s-a întâmplat într-un decor clasicizant și astfel a ajuns să debuteze publicistic în „Convorbiri literare“. Acea întâlnire inițiatică a avut loc într-un decor pur clasicist: „Revăd și astăzi, după 20 de ani, cu ochii minții biblioteca, masa de lucru, biroul sever, statuia aceea de bronz a Venerei din Milo, senină și clasică în frumusețe ca idealul de artă al marelui critic. Maiorescu, drapat în redingota lui neagră, rigid și doctoral, dar cu o politeță desăvârșită pe care noile generații au uitat-o, m-a primit cu afabilitatea proprie spiritelor superioare. […] Îmi arăta drepturile imprescriptibile ale formei, indicându-mi greșelile de ritm și de rimă pe care, cu mâna proprie, le îndreptase, schimbându-mi unele versuri complet. Ca să-mi liniștească emoția de poet în fața unor refaceri atât de radicale, mi-a spus, textual: «Așa făceam și cu versurile lui Eminescu». Bietul Eminescu! – dar fericitul Pillat […].“ (Ibidem, p. 33.) Dragostea neîmpărtășită a Floricăi Rosetti l-a făcut nefericit pe tânărul cu veleități poetice, dar aceasta a avut marele merit de a-l fi prezentat unchiului ei. Cum să nu-l fi făcut fericit pe viitorul poet corecturile lui Maiorescu?