Tema dezbaterii din acest număr ne-a fost propusă de Mircea Mihăieș: cum se raportează literatura română contemporană la politicul actual și cât de angajată poate fi o operă literară astăzi? În vremurile acestea în care starea de permanent tremblement de terre a devenit o obișnuință a realității politice mondiale, în care tendințele totalitariste sunt în vădită recrudescență, întrebarea este, desigur, justificată. Cum reacționează scriitorul și opera sa la îngrijorările, la seismele din zona politicului, la amenințările unei istorii care dă atâtea semne că-și pierde/ nu-și mai găsește făgașul?
Răspunsul meu, ca al oricărei persoane care a viețuit și în lumea de dinainte, în regimul comunist adică, nu poate ocoli coborârea în trecut. Atunci când îți sunt îngrădite drepturile elementare, libertatea de exprimare, libertatea de a călători, și altele, și altele, bineînțeles că ripostezi. Și cum altfel s-o faci dacă nu pe calea proprie, scrisul? Devenise obsesivă pentru mine pe atunci preocuparea de a dubla mesajul primordial, cel estetic, al versurilor și al prozei, cu al doilea mesaj, subversiv, protestatar. Ba chiar, înrăutățindu-se tot mai mult situația din țară, acest al doilea mesaj devenise principalul țel al scrierilor mele, iar cel strict literar, într-o nefirească inversare de roluri, rămânea în umbră. Îmi amintesc cât de încântat am fost (o încântare amestecată straniu cu frică!) atunci când o poezie de-a mea a fost citită la Europa Liberă și deci aveam astfel proba că „desenul“ de sub primul strat de vopsea/ mesajul ascuns sub primul strat semantic era unul grăitor și ajunsese la cei cărora le era adresat. Cu alte cuvinte, aveam proba că poezia mea era o reușită sub aspectul care mă interesa cel mai tare, acela al subversivității. Tot așa, am fost foarte mândru atunci când, în 1987, trimis de Uniunea Scriitorilor (de D.R. Popescu, președintele de atunci) la un Festival de Poezie la Sarajevo, mi-am luat inima în dinți și am citit pe scena Teatrului Național de acolo un poem (recitat apoi de un actor în limba sârbă), Îndărătnicul, care a avut un larg ecou în rândul publicului și al poeților prezenți, veniți, unii, din țări socialiste și din diverse republici ale fostei Iugoslavii. Cer îngăduința să-l reproduc aici: „El urcă după mine seara în tramvai./ Cu înfățișarea lui de pensionar cumsecade/ se așază pe banchetă alături. îmi șoptește:/ Hai, spune da, spune și tu da./ Nu, îi răspund eu, nu.// El vine după mine pe câmpul pustiu,/ unde rătăcesc cu inima toamnei stingându-se-n mine./ Ca un câine aleargă umil înapoia mea,/ în genunchi mă roagă:/ Hai, spune da,/ spune și tu da, nu-ți mai smulge vocea din cor,/ spune da./ Nu, îi răspund eu, nu.// El răsare când citesc, când e tăcerea mai mare,/ când se aude aerul cum roade cerneala literelor/ din carte./ Este violent, tună și fulgeră, răvășește/ totul în cameră, mă amenință,/ bate în o mie de tobe, suflă în o mie de goarne/ poruncindu-mi:/ Hai, spune da,/ nu-ți mai smulge vocea din cor, spune și tu da./ Nu, îi răspund eu, nu.// El se strecoară în somnul meu, în sentimentele/ mele, în vise,/ scapără, învie acolo și-mi injectează mesajul:/ Hai, spune da,/ nu-ți mai smulge vocea din cor,/ spune și tu da./ Nu, îi răspund eu, nu.“ (Să precizăm contextul: erau anii comunismului târziu, în Uniunea Sovietică începuseră formidabilele reforme gorbacioviste, glasnost și perestroika, un vânt dătător de speranță adia în tot lagărul comunist.)
De asemenea, se cade să amintesc încă un fapt din această modestă istorie a mea de împotrivire, de înfruntare prin scris a „balaurului“ totalitarismului. Am scris un roman, Valul și stânca, în care ideea cea mai importantă pe care țineam s-o transmit era aceasta: personajul central are viziunea unui rău imens care se va petrece cu poporul său peste un secol (acțiunea romanului era plasată în Principatele Unite, în vremea lui Alexandru Ioan Cuza și Carol I!) și se sinucide: e o sinucidere simbolică, în semn de protest și ca să semnaleze răul istoric din viitor. Acesta e singurul roman pe care nu l-am rescris/ revizuit și nu l-am reluat în seria de autor de la Cartea Românească: apărută chiar în primele zile din decembrie 1989, cartea, în afară de greșelile de concepție auctorială ale prozatorului aflat la început de drum, era ciopârțită, deformată până la nerecunoaștere de intervențiile cenzurii.
Și, dacă vorbim despre angajarea scriitorului, se cuvine să mă mai opresc la un episod. În adolescență, în anii liceului, cred, m-a interesat în chip deosebit o carte anume, Despre un realism nețărmurit, scrisă de Roger Garaudy. Autorul a fost un filosof francez de stânga, cu o viață lungă și o evoluție plină de oscilații bizare, controversate: membru al Partidului Comunist Francez încă de la 20 de ani (din 1933), luptător în al Doilea Război Mondial și membru al Rezistenței Franceze, luat prizonier și închis de Regimul de la Vichy; creștin convins la început, a practicat un timp protestantismul, apoi s-a întors la catolicism, și, în cele din urmă, s-a convertit la islamism; a devenit faimos pentru negarea Holocaustului, ceea ce a provocat un mare scandal și a dus la un proces răsunător, pe care l-a pierdut în 1998. Dar, când am citit eu cartea, în anii ’70, nu știam toate acestea, iar unele lucruri nu se întâmplaseră încă. Mi-a atras atenția eseul său fiindcă propunea altă formă de angajare a scriitorului, a artistului: prin opera sa, nu prin gesturile sale publice. Garaudy vorbea despre un realism nețărmurit, adică o deschidere a orizontului prin operă, o sporire a realului, o lărgire și o înnoire a lumii omului. Ideea mi se pare valabilă și astăzi. El se servește în demonstrație de operele a trei creatori emblematici: Picasso, Saint-John Perse, Kafka. Chiar și mottoul cărții, câteva versuri dintr-un poem al laureatului Premiului Nobel din 1960, pune în evidență sugestiv ideea (citez din memorie, inexact probabil): „… Noi nu suntem dușmanii voștri/ vrem să vă oferim ținuturi ciudate și vaste/ unde taina în floare se oferă cui vrea s-o culeagă./ Sunt acolo focuri noi, culori niciodată văzute/ mii de fantasme tulburătoare/ cărora trebuie să le dăm realitate…“
După acest excurs, prea extins, în trecutul personal, e vremea să revin la întrebare și la răspunsul pe care-l gândesc. În anul 1990, când a căzut comunismul, am respirat ușurat. În sfârșit, puteam să renunț, în textele mele literare, la aluzivitate, la adevărul ascuns printre rânduri, la militantismul politic; literatura se putea întoarce la rosturile ei naturale, expresivitatea verbală, povestea relevantă a omului în lume, fără să mai fie obligată să ducă pe umerii săi povara altor sarcini care nu sunt ale sale. Puteam să renunț și am și făcut asta cu un soi de frenezie și cu toată dăruirea de care eram capabil.
Cred și acum, e o convingere definitivă, că misiunea literaturii este să creeze emoție, să ne îngândureze îmbogățitor, să ne dea sentimentul frumuseții imperisabile prin îmbinarea cu măiestrie a cuvintelor. Nu e patriotică o poezie care vorbește efectiv despre patrie, dar e scrisă cu stângăcie, mediocru, ci este patriotică o poezie desăvârșită prin arta sa: Odă (în metru antic), sau Niciodată toamna. Acestea din urmă sunt, fiindcă în ele se imprimă pentru totdeauna sufletul acestui popor, dau o măsură absolută a simțirii noastre, compun patrimoniul cultural și identitar.
Așadar, nu sunt un partizan al artei programatic angajate. Sunt un slujitor credincios al artei, în particular al literaturii, de valoare. O literatură de valoare este cea care lărgește semnificativ universul uman, adăugându-i teritorii până atunci neexplorate. Și astfel, această literatură de valoare își asigură perenitatea și este o parte esențială a tezaurului nostru comun.
Sper din tot sufletul să nu mai vină timpuri când scriitorii să fie siliți să practice nu o artă pură a cuvintelor, ci o artă subversivă, în care adevărul ce nu poate fi rostit de-a dreptul să stea ascuns sub primul strat de înțeles.