Noul volum de versuri al Norei Iuga, șopârla din groapa comună, adună poeme scrise între anii 2023 și 2024. Ceea ce conferă prospețime creației actuale este îmbinarea dintre un stil colocvial-poetic, plin de elemente citadine, fanteziste, mnemonice, și un ritm alert și dezinhibat al scriiturii.
Dincolo de evocarea unor momente mai mult sau mai puțin grave din propria biografie, se resimte faptul că, per ansamblu, poeta practică acea ,,ironie deschisă“ (Vladimir Jankélévitch), care exprimă înțelegerea și compasiunea față de anumite aspecte sordide, grotești ale existenței.
Caracterul săltăreț al celor mai multe versuri amintește de folclorul poetic. Practic este creată o întreagă mitologie bufă/funambulescă a vieții prezente sau trecute, a relației cu ceilalți, în care poeta investește o anumită ingenuitate ludică și afectivă. Face acest lucru, într-un discurs cu destule dislocări sintactice, cu destule antifraze sau cu vreo câteva asocieri forțate, care, însă, nu periclitează o ambianță plină de insolit. Într-un autoportret cu accente grave, trecerea timpului nu erodează înfățișarea sau aspectul fizic, ci le învăluie într-un clarobscur nostalgic: ,,ce miracol în fiecare dimineață/ un măr fără coajă în oglindă/ trupul meu gol/ spune-mi chiar nu simți tăișul/ acestui răsărit orbitor/ din șapte-n șapte ani/ încă te primenești/ ai rămas frumos/ trupul meu/ curbele tale mișcă/ frunza teiului de la fereastră“ (1. juma-juma).
Unele poeme împrumută parcă un ton apropiat descântecelor, incantațiilor. Este redimensionată afectiv și imaginativ o lume bizară. În alte părți, poemul, păstrând același tipar alert și sprințar, proiectează o atmosferă de bâlci balcanic, unde fabulația va revigora un discurs tranșant, suculent, apropiat de tonul imprecației și al frondei: ,,simt cum îmi urcă pe ceafă/ un roi de furnici:/ sunt degetele tale, îmi zici,/ îți zic: taci, bre femeie,/ e glasul ăla de-l pierduși/ astă-vară-n târg la Tecuci…/ ieșea șopârla din groapa comună/ ieșea de după gard/ o lună nebună/ de-și rupea părul din cap/ și lătra ca un câine turbat/ la palat! la palat!/ spăl pe nebun/ l-au decapitat/ vine Dunărea borțoasă/ ca o soartă nemiloasă/ ca pasul arcușului/ pe muchia surâsului“ (șopârla din groapa comună). Poeta reușește să imprime evocării un palpit șugubăț sau neaoș. Într-o oarecare măsură, versurile de mai sus capătă accente care amintesc de atmosfera din celebrul La Baad, al lui Cezar Ivănescu, sau de Isarlâkul lui Ion Barbu.
Volumul convinge și printr-o anumită dexteritate în configurarea unor imaginarii răzlețe, pline de culoare lingvistică și de farmec stilistic. Nu lipsește, din următoarele notații, precum și din altele, un aer teatral, care pendulează, permanent, între concret și absurd existențial, între filigranul visului și volutele bahice ale realității: ,,pe femur în jos/ pe-un mal primejdios/ dai de-o gleznă veche/ fără de pereche/ și-n slipul de lână/ e pasărea-lună/ și plângea, plângea/ că nimic n-avea/ mai de preț/ în toată valea sa…(…) (36. varianta 2) sau ,,pe femur în jos/ un genunchi sfios/ și o gleznă fină/ sforăie-n surdină/ spate de cortină“ (37. varianta 2).
Poezia din acest volum ne propune un spectacol al lumii mari și al existenței individuale, al ingenuității și al absurdului, printr-o explozie de culoare și de pitoresc expresiv.