Depinde cine întreabă. Un politician nu va admite, teoretic, că tarele, minciunile, greșelile există. De aceea, nu are ce să furișeze departe de priviri vigilente. Practic, cu cît le ascunde mai bine, cu atît se convinge și pe sine că nu există. Că este supraom. Deci, intangibil. Mulți dintre noi cam știm care este spina iritativă. Ce ne-a durut. Ce am făcut aiurea sau am lăsat pe alții să ne lezeze. Fără să ne opunem. Fără să măsurăm cumva adîncimea rănilor, gradul de sîngerare și, cel mai des, închiderea în noi cu lacăte și drugi de fier. Capitole întregi din viață se „rezolvă“ așa. Șiruri de „nu“ aruncate pe drumul tău. „Nu știi“, „nu poți“, „nu e momentul“, „nu încerca“. Ușor, neîncrederea crește, te îndepărtezi de tine, de visuri, de ceea ce părea să-ți fie drum.
De ceva mai bine de un an trăim într-o traumă ale cărei proporții încă nu le putem calcula. În ultima lună se vorbește apăsat despre deficit bugetar, despre tăieri, reduceri, un fel de note de plată pe care va trebui să le achităm noi, nu cei care le-am consumat. S-a început în forță, exact de acolo unde paguba a afectat economia patriei: de la cultură. Ca să se încetinească dezastrul, se măresc taxele pentru carte, spectacole și altele din domeniu. Lux mare. Deșănțare peste măsură. Se impun măsuri care să amelioreze, bunînțeles, lipsa educației și a culturii. Este obligatoriu ca peste patru, cinci ani să nu mai existe frămîntări cu privire la rezultatele alegerilor. Să se arate certitudini încă înainte de mersul la vot. Aur-ul este un metal în creștere pe piață.
În pandemie, presiunea teribilă pe care am avut-o, dincolo de implicarea directă în a găsi soluții pentru a ajuta și salva prieteni, cunoscuți, artiști, scriitori, preoți, dar și necunoscuți, a fost legată de artiștii independenți. Decuplați de la orice formă de cîștig. Am reușit să fac cîte ceva pentru tinerii actori sau muzicieni pe care îi cunoșteam, care aveau copii, chirii de plătit, precum și pîinea noastră cea de toate zilele. Frica pe care am simțit-o, și care persistă, nu a fost și nu este legată de moarte. Ci de viață. Cum să trăiești acest miracol și să nu-l înghesui în norme de supraviețuire. De comodități. De prejudecăți. Am un respect imens făță de artiștii care fie nu doresc să intre într-un sistem instituționalizat, nereglat legislativ sau mai degrabă defavorabil meritocrației, fie nu intră pe lista de piloși pentru care se intervine cumva de la sine înțeles. Înainte să decid plecarea de la „Centrul Sava“, i-am spus lui Ion Caramitru cîteva idei pentru proiecte viitoare, posibil de făcut fără cheltuieli. Una dintre propuneri a fost un laborator de scriere coordonat de actorul, dramaturgul, scenaristul și regizorul Mimi Brănescu. Nu a fost nevoie de multe argumente. I-am povestit, doar, lui Ion Caramitru, directorul Teatrului Național din București, cum un teatru independent de douzeci și cinci de ani, Teatrul Act, cu trei oameni în board, Marcel Iureș, Alexandru Dabija și cu mine, am mizat pe un nume de dramaturg: Mimi Brănescu. Căruia i s-au montat, una după cealaltă, trei piese. În plus, am intuit generozitatea profesională și umană la acest artist. Este adevărat că nu și gradul ridicat.
Mimi Brănescu a fost invitat să coordoneze la „Centrul Ion Sava“ un atelier de scriere. Era după pandemie. A fost primul. De atunci, au umat încă trei. Cel găzduit de Teatrul Odeon s-a întins pe șase luni. La aceste module, cei mai mulți dintre participanți au fost și sînt actori. De la început, pînă astăzi, cînd s-a încheiat cea de-a treia rundă. Actori de vîrste diferite, mai degrabă tineri, să spun așa, din promoții mai mult sau mai puțin recente, mulți actori cunoscuți, cu roluri pe scene ale unor teatre cunoscute sau pe scene independente, cu roluri în film. Dar și actori fără portofoliu, poate. Toți dedicați acestei experiențe. Care s-a dovedit și o întîlnire majoră pentru ei. Cred că și pentru Mimi Brănescu, deopotrivă. Mă întreb, încă, ce i-a determinat să încerce și drumul acesta? Poate că mai degrabă dezamăgiri, șocul pandemiei și al nelucrului, crize de indentitate, anxietăți, povești cu sinele necercetate. Greu de crezut că filonul de scriitor, de dramaturg la începuturi să fi fost îndemnul interior. Ce caută acești actori? Ce anume cercetează în interiorul lor? Cum i-a deblocat Mimi Brănescu, cum s-au eliberat de scheletele pe care le-au cărat cu ei, de care nu s-au debarasat, cam indiferent de ce au făcut sau nu. Trec, fără ordine, cîteva nume de actori din toate seriile: Ionuț Vișan, Cătălina Mihai, Andrei Radu, Ștefan Iancu, Reka Kovacs, Marc Titieni, Irina Antonie. Aproape toți din cei amintiți, și încă alții, și-au văzut textele puse în scenă! Am să revin cu analiză pentru fiecare spectacol pe care l-am văzut. Montările sînt puternice pentru că scriitura are forță. Pentru că tema, întîmplarea, introspecția sînt adînci, consistente, netratate, necosmetizate, subtile, cu planuri narative și polifonii, cu personaje perfect construite pentru actori și interpretări directe, fresh, stimulative. Și s-a mai năcut un fenomen secundar. Susținerea pe care și-o acordă ca o carte în alb. Joacă unii la ceilalți, regizori din generațiile lor caută teatre sau locuri unde să monteze, merg să-și vadă producțiile. Urmărind și eu cîteva dintre ele, am simțit că breasla știe să fie solidară și pentru cauzele proprii. Trebuie doar să se declanșeze un resort.
Din întîmplare sau mai degrabă nu, desigur, în seara solstițiului de vară am fost la Teatrul de Artă pentru Fetița din debara, un one woman show scris și jucat de Oana Jindiceanu. Sau Oana Radu, așa cum o cunosc de cînd era studentă la UNATC. Această monodramă este rezultatul primului atelier al lui Mimi Brănescu la care Oana Jindiceanu a participat. N-am știut. Am știut însă că una dintre „tehnicile“ de scriere s-a bazat solid pe sondarea sinelui. Interiorului. Pe ce stă depozitat acolo, pe răni sau chiar pe traume transformate în coșmaruri repetitive, obsesii.
fetița din debara este un spectacol care, în alte părți, se găsește în repertoriul unui teatru de referință. Confesiunea – care este ideea structurării devierilor de la opțiuni, amînarea alegerilor definitorii pentru eu-l și identitatea lui – nu are tonul revanșard. Călătoria în căderi, alunecarea în șabloane, frica aproape genetică de iubire și de consecințele ei, abandonarea visului sînt povești pe care le-am traversat, mai mult sau mai puțin. Oana Jindiceanu are rigoare și măsură în dozarea tensiunii, a conflictelor, a măsurii suferinței. Ca scriitor și, deopotrivă, ca actriță. Regia este semnată tot de doi actori: Andreea Grămoșteanu și Alexandru Unguru. Spațiul de pe scena Teatrului de Artă este cutia neagră pe pereții căreia găsim marcajul obstacoleleor: uși de lemn, închise zdravăn, ferestre zăvorîte parcă pentru totdeauna. Extrem de minimalist, fără absolut niciun truc, de niciun fel, spectacolul urmează, aparent, o traiectorie previzibilă. Părinți despărțiți, conviețuirea cu Tata, Bunica, Mama, axele neînțelegerilor, interdicțiile, aripi frînte, descurajări sistematice, nu actorie pentru că n-ai talent, nu, nu. Răsturnările de ritm, ieșirile din previzibil, textura tipurilor de emoție țin de arta interpretării, de forța pe care Oana Jindiceanu este acum pe deplin conștientă că o are. Și pe care este dispusă să o exploateze cu suplețe și cu subtilitate. Umor, umor negru, ironie, auto-ironie, reflectarea continuă în oglinzi imaginare, alternarea situațiilor tari, dure, care te fac să nu respiri ireverențios, să te strecori ușor pe lîngă durere, cu cele de contrapunct în care actrița detensionează ca să elibereze scena, replica și să poată introduce un nou filon, o altă experiență, mi se par cheia inteligentă a întregii scriituri. Urmărită cu finețe și de cei doi regizori care o însoțesc, care îi conduc liniile de forță, de fragilitate, îi punctează axele puternice din scenă, dar și umbrele, acolo unde privești, asculți și aștepți lumina. Ca aceea din ochii actriței. O actriță maturizată în șerpuirea vieții, nu pe scenă, în nenumărate roluri. Aici este ceva care are un impact asupra spectatorilor. Am prins o sală foarte bună, cu reacții exact unde trebuie și cît trebuie. Deși cvasicunoscută, Oana Jindiceanu are topit în rolul ei, în scrisul ei, și ceea ce n-a jucat la vreme, și ce nu s-a întîmplat după terminarea facultății, și abandonarea actoriei, un vis, și tot ce vocea ei știe să rostească, atent, știe să se asculte, să folosească timbrul grav sau șoapta timbrată, să-și miște corpul, să-și deseneze gesturile, să nu lase nicio secundă să se strecoare pe scenă, în replici, în joc, în respirație, nimic „marca“ frustărilor. A daunelor produse de viață. În cutia asta neagră, unde intuiești mereu debaraua unei fetițe care îndeasă acolo atîta greu și urît, dincolo de rochia neagră, ștearsă și anodină, există lumină. Atîta lumină. Și tandrețe. Atîta tandrețe. Și spectaolul de zi cu zi, de noapte de noapte al vieții. Acolo unde nimic nu mai este deșertăciune.