Paul Auster a murit în aprilie 2024, la 77 de ani, după aproape 40 de ani de scris consistent, marcând din plin literatura americană de dată recentă. De la The Trilogy of New York (1986) până la 4 3 2 1 (2017), genul romanului a cunoscut prin el o remarcabilă explozie și reziliență peste ocean (nu c-ar lipsi numele mari acolo, în ultimii zeci de ani, dacă mă gândesc la Thomas Pynchon, Cormac McCarthy sau Philip Roth), deși Auster a scris și poezie, memorialistică, scenarii de film și eseu și a tradus enorm în engleză din literatura franceză. Paris a fost, de altfel, a doua lui casă, după New-York, a petrecut mult timp în metropola de pe Sena, cu varii motive. Adăugând și activitatea de la PEN American Center, Auster a fost un scriitor complet, am zice, și n-ar fi deloc exagerat. Proza sa a fost infuzată constant de metaliteratură, de crize identitare, de mistere nerezolvate, de psihoze și de experimentalisme autobiografice post-moderne. Aproape toate romanele sale au drept personaje scriitori, critici literari și artiști a căror viață depinde într-un fel sau altul de activitatea creatoare, de publicat cărți sau de legăturile indestructibile cu cei apropiați și cu tainele lor insondabile.
Baumgartner (2023), ultimul roman al lui Paul Auster, urmează aceleași trasee imaginare (inclusiv inspirația autobiografică, foarte transparentă în analogiile dintre autor și protagonist) și pare să transfigureze masiv în materialul ficțional toată realitatea pe care, probabil, scriitorul a trăit-o în perioada de dinaintea morții. Personajul principal e un bătrân profesor universitar de filosofie care, la 71 de ani, caută să depășească trauma soției înecate accidental în ocean în 2008, cu zece ani în urmă față de cele câteva evenimente banale din roman, petrecute în intervalul 2018-2020. Sy (Seymour) Baumgartner, american evreu de origine poloneză (cu bunici imigranți din zona Galiției austro-ungare, exact ca Paul Auster), e fiul unui fost proprietar de magazin de rochii – un tată anarhist cu care a avut o relație tensionată, în ciuda faptului că rezultatele școlare excelente, absolvirea facultății și strălucita carieră didactică ar fi putut răzbuna frustranta ascedență socială precară. Baumgartner o cunoaște întâmplător pe Anna în studenție, în 1968, când ea avea 18 ani, iar el, 20, formând după ceva tergiversări un cuplu durabil, pe deplin sudat. În interiorul său, afecțiunea reciprocă, absența copiilor și pasiunile intelectuale comune (Anna e o redutabilă poetă, editoare și traducătoare multilingvă) au făcut ca cei 40 de ani împreună să se transforme într-un timp fast al iubirii și al dedicației. Căsătoriți în 1972, la 24 de ani pentru el, la 22, pentru ea, cei doi traversează lumi și istorii variate: stau la început în locuințe mizere, prind schimbările dese din politica americană, călătoresc, citesc, scriu, publică și iau premii. Se refugiază până la urmă în bula sigură a literaturii active și a unei căsnicii exemplare care a funcționat nu numai datorită comuniunii perfecte, ci și fiindcă voința ei impunătoare s-a combinat mereu cu cedările lui cavalerești. Moartea subită a Annei, la 58 de ani (a vrut să intre în valuri la Cape Cod, chiar dacă el recomandase plecarea de pe plajă, dar, ca-ntotdeauna, dorința ei nu a lăsat loc de împotrivire) schimbă dintr-o dată viața profesorului de 60 de ani. El se vede nevoit să asimileze volens-nolens tragedia și să administreze ani de zile o singurătate la care nu se așteptase și căreia nu-i face față de la început. Merge la terapie, înfruntă neajunsurile bătrâneții galopante (orice incident casnic poartă iminența unei catastrofe), revizitează inventarul de obiecte domestice, compune scrisori pornografice ca și cum ar fi pentru soție, se apucă de o nouă carte (semnificativ, despre Kierkegaard și despre așa-zisul „sentiment al membrelor-fantomă“ la cei care le-au pierdut), încearcă fără succes relații erotice pasagere și ia în calcul pensionarea definitivă de la catedră. Dar ceea ce face Baumgartner cu predilecție e să conserve obsesiv, pe cât îi stă în putință, toate urmele Annei – biroul, hainele din șifoniere și sertare, mașina de scris, papetăria, biblioteca și arhiva de manuscrise – rămase neatinse în casa lor cochetă din suburbiile Princeton-ului, în New Jersey.
Consistența romanului e dată de memoria franjurată a protagonistului, de eflorescența interioară din care, printre flash-urile cu o soție prezentă fantomatic peste tot, în jur, explodează aleatoriu, disparat și necronologic o mulțime de amintiri, ca un drum salvator înapoi, în trecut. Sunt amintiri de familie, amintiri din copilărie, din adolescență, din călătorii (cea din Ucraina, în Ivano-Frankivsk, orașul natal al bunicilor, pare una dintre cele mai pregnante), de la începuturile vieții de cuplu și de la apogeul ei, amintiri despre viața universitară, despre idei și cărți. Răsfoind arhiva de texte din biroul Annei și recitind multe dintre ele (poezii, fragmente biografice intime – unele sunt reproduse integral în roman), pe erou nu-l părăsește deloc sentimentul de vinovăție pentru moartea soției. Ar fi putut oare s-o împiedice forțat să mai intre atunci în oceanul agitat? Dacă s-ar fi putut asta, ar mai fi trăit, oare, ar mai fi fost lângă el, în continuare? Dacă s-ar recăsători cu o prietenă apropiată a ei, ar putea, astfel, s-o înlocuiască fără remușcări personale, fără reproșurile lumii? În acest siaj melancolic-culpabil survin reflecțiile despre ce e „dincolo“ („Marele Nicăieri“), despre religie (ca fenomenolog, estetician și ontolog trăitor „pe tărâmul tangibilului“, Baumgartner fusese mereu un ateu convins), despre raporturile dintre viață și moarte, despre decrepitudine și despre cum ar putea să mai fie alături de fosta consoartă după moartea proprie. „Nu doar câți ani mai are până o mierlește, ci mai precis, câți ani de viață activă, productivă mai are până când mintea sau corpul sau amândouă vor începe să-l trădeze și va ajunge un imbecil incompetent chinuit de dureri, incapabil să citească, să gândească sau să scrie, să-și amintească ce-i spusese cineva în urmă cu patru secunde sau să-și adune vigoarea ca să i se scoale, o oroare la care nici nu vrea să se gândească. Cinci ani? Zece ani? Cincisprezece ani? Zilele și lunile gonesc pe lângă el din ce în ce mai iute și puținul timp rămas va zbura într-o clipită.“ Spectrul dispariției îl bântuie și numai un accident la fel de neașteptat ca acela al Annei l-ar mai putea, probabil, scoate din rutina chinuitoare, asta dacă nu cumva soluția ar fi să ajute o tânără studentă venită de departe special ca să cartografieze „opera“ nepublicată a Annei, pentru o eventuală monografie. Ar fi o cale de a fi din nou lângă ea sau de-a o aduce din nou în preajmă, fie și numai prin eul ei auctorial, dacă cel real a dispărut în neant.
Baumgartner e un roman „de doliu“, pe cât de fictiv, pe-atât de biografic, așa cum ne-a obișnuit, de altfel, Paul Auster. Valoarea lui vine nu numai din faptul că e ultima carte a sa, publicată cu puțin înainte de moarte, ci și din intensitatea remarcabilă a unui discurs elegiac despre ultimii ani ai unui personaj căruia cândva o traumă i-a răvășit iremediabil existența. Ce se află dincolo de bătrânețe, de iubire și de moarte rămâne de văzut, pentru el și pentru noi toți.