Cine nu-și aduce aminte de filmul lui Marcel Carné, Hotelul Nordului, în care Arletty exclamă, în fața unui Louis Jouvet plictisit și flegmatic: „E pentru prima oară când mi se zice atmosferă! Atmosferă, atmosferă!…“? Realizat în 1938, povestea dramatică a celor doi îndrăgostiți suicidari, interpretați de Annabella și Jean Pierre Aumont, pare a fi inspirată din romanul omonim al lui Eugène Dabit (1898-1936), dar în realitate filmul nu are nicio legătură cu cartea, doar titlul și cardul urban corespund acesteia. În afară de cei doi Lecouvreur, cuplul de patroni ai hotelului, cam niciunul din personaje nu se regăsește pe peliculă. Și totuși, la apariția lui, L’Hôtel du Nord (Editions Denoël, 1929) a înregistrat un important succes de public, fiind distins, doi ani mai târziu, cu Premiul romanului cel mai popular. Autorul, provenit dintr-o familie de origine modestă (mama portăreasă, tatăl căruțaș), își petrece copilăria în Montmartre. Arondismentele 18 și 19 sunt mediul neaoș, dacă se poate zice așa, fiindcă Dabit și-a petrecut primii ani de viață în periferia de nord a Parisului, printre maidane și cartiere mărginașe. Iar acest lucru l-a apropiat de lumea măruntă pe care a observat-o cu sagacitate, sensibil fiind la aspectul modest al vieții pariziene din aceste cartiere, unde proletariatul este la el acasă, cu nevoile și bucuriile lui. Suntem așadar pe cheiul Jemmapes al canalului Saint-Martin, acolo unde hotelul este situat, într-un orizont urban nu prea arătos, plin însă de poezie și cu liniștită ținută. O lume simplă, fără pretenții și de aparență smerită, alcătuiește clientela hotelului. Femei și bărbați fără ifose, angrenați în cotidian, luptă pentru supraviețuire, în condiții adesea dramatice. Cele câteva zeci de locatari plătesc o chirie acceptabilă, viața nu oferă în cartier miracole de supraviețuire, fiecare face însă cum poate, vecinătatea inspiră legături efemere, iar atunci când cutare domnișoară se încredințează vecinului de palier, legătura temporară are un deznodământ dramatic, căci aventura fără viitor nu aduce nimic bun: cel mult un copil nedorit, care va trebui trimis undeva la țară unei bone spre alăptare, dacă nu cumva acesta, în lipsa mamei și a unei supravegheri adecvate, nu va muri mai mult sau mai puțin cu zile. Cupluri și chiriași solitari se succed, unii rămân în hotel cu anii, alții pleacă după câteva săptămâni sau luni. Unii vin doar să moară, cum ar fi un anume domn Ladevèze, cu înfățișare maladivă, venit din provincie cu o valiză drept unic bagaj. Stă izolat, tușind amarnic, aproape fără să iasă din cameră, până când patroana, care se ocupă de el, își dă seama că trebuie dus la spital, unde se stinge în puține zile. Sosită după înmormântare pentru a-i recupera lucrurile, soția reclamă o umbrelă pe care acesta nici nu o avusese… Toată această lume nevoiașă, lipsită de perspective și chiar de speranță, devine universul pe care Dabit îl surprinde în cartea sa, alcătuită din capitole scurte, schițate rapid, fără inutile comentarii auctoriale. Inspirat din realitatea trăită, proiectul autorului constă tocmai în prezentarea unui mediu social și uman neglijat, legat desigur de ideologia de stânga. Interesant este de remarcat un detaliu: deși în roman hotelul sfârșește prin a fi demolat, de fapt părinții lui Dabit, proprietari în toată regula, l-au ținut până prin 1943. În anii optzeci a fost salvat de la demolare plin clasarea fațadei ca obiect de patrimoniu, ceea de face că în zilele noastre este un punct de atracție turistică. Fațada există, pe ea scrie Hôtel du Nord, în față o terasă îl invită pe trecător să întârzie la un pahar, dar hotelul propriu-zis a dispărut. După câțiva ani, Dabit publică o nouă carte, Faubourgs de Paris (Gallimard, 1933), consacrată de această dată cartierelor mărginașe ale orașului, așa cum le-a cunoscut copil fiind. Este vorba de Parisul de la 1910, de locurile de joacă și de evadare din periferie, pe care le frecventa, mai ales în partea de Nord, și chiar dincolo de aceasta, ceea ce prin epocă se numea „Zona“, adică teritoriul situat în afara fortificațiilor lui Thiers, în mod normal interzis construcțiilor. Populația cea mai săracă din Paris se așază aici, chiffonniers, muncitori cu ziua, declasați, uneori familii întregi care trăiesc înghesuite în maghernițe șubrede, o umanitate umilă, care își duce existența de azi pe mâine. Totul dispare însă după război, Zona este evacuată, fortificațiile distruse iar în locul lor apar ca din pământ blocuri noi, din cărămidă, așa-numitele locuințe ieftine (habitations à bon marché), ocupate de proletariatul parizian. Dar nici aici traiul nu este un lux, apartamentele sunt mici, o familie întreagă își duce traiul în doar două camere, copiii se joacă pe scări și în fața imobilului, iar totul se degradează rapid. Peisajul urban este lipsit de farmec, imobilele se înnegresc repede, căci în apropiere se află multe fabrici, de pe coșul acestora iese fum, aerul e îmbâcsit. Copilului de zece-doisprezece ani nu-i rămâne decât să străbată cartierele dimprejur într-o perpetuă aventură urbană, gest de apropriere și de explorare. În primul rând Montmartre, care la vremea aceea era un fel de sat, cu maidane, străzi uneori nepietruite, locuințe de o exasperantă sărăcie. Boema literară și artistică se refugiase acolo, o mare parte din pictorii și scriitorii începutului de secol au trăit pe colină, unii chiar au scris despre ea; vreme de câțiva ani chiar familia Dabit a locuit pe rue du Mont-Cenis, la începutul secolului XX. Colina Montmartre îi este binecunoscută tânărului Eugène, cu Place du Tertre, rue Lepic și rue de l’Abreuvoir. Biserica Sacré-Coeur nu era terminată, se ridica însă din voința celei de-A Treia Republici de a răscumpăra „crimele“ comunarzilor (după cum se știe, Comuna din Paris a început la Montmartre). Chiar și astăzi există o primărie factice care proclamă „comuna liberă“, în realitate anexată Parisului la 1860, sub Napoleon al III-lea. Duhul revoluționar a însângerat Parisul de-a lungul întregului secol al XIX-lea. Dar asta este o altă poveste. Deocamdată, cartierele populare sunt cele care îl interesează pe Dabit, chiar dacă uneori amintirile îl poartă spre momentele electorale, când tatăl și un unchi erau implicați în mișcarea socialistă cu speranța mereu înșelată că vor câștiga câte vreo circumscripție la municipale. Alteori, sunt evocate manifestațiile de 1 Mai, cel mai adesea terminate prin confruntări cu poliția. Oricum, copilăria petrecută în aceste condiții și viața cotidiană din nordul Parisului, observată la rece, fără complezență, îl determină să afirme: „Trăim într-o epocă dură, violentă, fără frumusețe.“ (Faubourgs de Paris, p. 47.).
Parisul revine însă și în articolele pe care le publică în anii treizeci. Adunate în volumul Ville lumière (Le Dilettante, 1987), ele confirmă intenția de a surprinde fără concesie o stare de lucruri care, înainte de război, atinge sensibilitatea intelectualului de stânga. Titlul este așadar ironic. Metroul, magazinele cu prețuri fixe (Uniprix, Monoprix), balurile din Belleville, bulevardul Mortier, talciocul de la Porte de Clignancourt, chiar și Hotelul Nordului devin cadre și teme demne de atenția pietonului care nu se lasă înșelat de aparențe și vede, dincolo de latura anecdotică și de eventualul divertisment, un mecanism de discriminare socială, destinat să mențină sărăcia celor nevoiași și bogăția celor înstăriți. Relația umană devine în aceste condiții un vector social. O serie întreagă de scene și de situații dramatice, uneori fără ieșire, sunt cadrul în care legătura dintre indivizi, marcată de blândețe și de omenie se înfiripă sprinten, în spatele unor replici dinamice, fără ifose și fără inutile precauții. O anumită poezie decurge de aici, nelipsită de melancolia pe care o inspiră cenușiul parizian în cea mai mare parte a anului. Ar mai trebui menționat aici un lucru: este vorba de sfârșitul tragic de care Eugène Dabit a avut parte, la numai 38 de ani. În 1936, a întreprins alături de alți scriitori francezi o călătorie în U.R.S.S. Printre participanți, pot fi menționați André Gide, Louis Guilloux și Jacques Schiffrin, creatorul colecției „Bibliothèque de la Pléiade“. Călătoria a avut un caracter literar, se pare că nu este vorba de delegația de scriitori suprarealiști și comuniști care a participat la congresul al V-lea al P.C.U.S. în același an. Oricum, și ei erau de stânga, inclusiv Gide. Călătoria a constat în vizitarea mai multor regiuni și orașe – Moscova, Tbilisi, Batum, Soci. În această din urmă localitate, Dabit este atins de dizenterie și febră, este spitalizat la Sevastopol, unde se stinge la data de 21 august. Raportul oficial menționează drept cauză scarlatina, ar putea fi vorba însă de un tifos nediagnosticat. Anumite voci sunt totuși mai puțin sensibile la diagnostic. Louis Aragon consideră că moartea lui Dabit este suspectă, iar unul dintre comentatori (Maurice Lime, Les risques de la sincérité, 1975) sugerează că acesta ar fi fost eliminat de oamenii lui Stalin. La data aceea, fluieratul în biserică nu prea era tolerat. Gide publică la Gallimard în același an volumul Retour de l U.R.S.S., care îi este dedicat lui Eugène Dabit.