M-am tot gândit care ar fi cea mai bună zi din viața mea și am găsit nu una singură, ci, previzibil, mai multe. Totuși, dacă provocarea, pe care chiar eu am propus-o, e să aleg una și numai una, am să mă întorc tot la întâmplarea aceea pe care am mai povestit-o de câteva ori, ba chiar am trecut-o și în prozele mele, atribuind-o, cu împrumut și în deghizament, unor personaje. Așa încât, n-am încotro, o reiau încă o dată aici.
Sunt elev în clasa întâi, la Școala Generală Nr. 2 din Calafat. Învățătoarea, minunata noastră învățătoare (vai, purtând un nume care e pe dos în comparație cu distincția care o caracterizează pe dumneaei ca om: o cheamă Mocofanu!…), ne explică ce e aceea o propoziție și ne cere să dăm exemple. Copii ridică mâinile și turuie încântați, după modelul simplu, cunoscut: Mama are mere, Tata are pere, și tot așa, și tot așa. Ridic și eu mâna, iar atunci când îmi vine rândul zic: Noaptea și-a lăsat mantia înstelată peste orașul adormit. Inima îmi bate cu putere: n-am idee dacă am spus ce trebuia, mi se pare că sunt prea multe cuvinte și mă întreb dacă nu cumva am pierdut predicatul și subiectul în desișul verbal. Se lasă o tăcere grea care habar n-am ce înseamnă: e de bine sau e de rău? După un timp, doamna exclamă: Cum de ți-a trecut ție prin cap exprimarea asta?!… Eu sunt amețit și chiar nu știu cum de mi-a trecut prin cap, așa că tac. Doamna mai rostește niște vorbe măgulitoare la adresa mea, pe care aproape nu le aud și nu le înțeleg, căci sunt stăpânit de o stare extraordinară, îmbătătoare, despre care mai târziu aveam să învăț că se cheamă fericire. Apoi se duce în cancelarie, se întoarce curând cu catalogul și-mi înscrie în el un zece mare, impecabil caligrafiat.
Totuși de ce consider acea zi ca fiind cea mai bună? Fiindcă a fost primul meu triumf literar, unul absolut, inocent și neașteptat? Da, poate și din acest motiv. Dar cred că principala cauză e alta. Și anume: în clipele acelea am presimțit obscur că din cuvinte se pot făuri edificii pline de strălucire și nepieritoare, aidoma palatelor mărețe ale lumii. Și, bănuiesc, mi-a încolțit în minte gândul că așa ar fi plăcut să-mi petrec viața, iar nu altfel: căutând să ridic construcții verbale, așa cum zidarul face din cărămidă și mortar case trainice. Acum, după peste 60 de ani de la acea poveste, confirm că, într-adevăr, cu asta m-am ocupat tot timpul, cu clădirile de cuvinte: și când am fost încurajat, și când împrejurările mi-au fost potrivnice.
Ce alte zile mari, tinzând să fie cele mai bune, ar mai fi de enumerat? Când i-am citit prima dată/ i-am descoperit pe Dostoievski, Kafka, Arghezi, Borges, Caragiale. Când am fost în orașe magice, Roma, Budapesta, Praga, Salonic și altele, nu singur, ci împreună cu aceea de care eram îndrăgostit. În iarna când mi-a trimis Nicolae Manolescu din Germania, unde se afla în vacanță, o scrisoare în care mă anunța că îmi citise manuscrisul romanului Punct și de la capăt și își exprima opiniile excepțional de apreciative despre încercarea mea epică. Dar și în seara când am ajuns întâia oară, în anii 1990, cu mașina în Paris, împreună cu Dana, cu Andrei și cu Alexandru și, șofer fără experiență, am îndrăznit totuși (cutezanța neofitului) să mă aventurez pe bulevardele cu trafic intens din centru.
Desigur, există și alte momente luminoase, de neuitat, multe altele. Bucuria ne este tuturor îngăduită și, dacă știm s-o căutăm, e de găsit adeseori în întâmplările vieții de zi cu zi.
dar care a fost cea mai proastă zi? O, dacă stau și socotesc necazurile, lista de istorii dezolante, da, se dovedește a fi și ea foarte lungă. Probabil, pe primul loc este de pus ziua când am aflat de la fratele meu mai mare că mama a suferit un accident grav și a fost adusă de urgență de la Băilești, oră șelul unde locuiau părinții noștri, la un spital din Craiova. (Oraș în care eu eram pe atunci elev în clasa a X-a la Liceul „Nicolae Bălcescu“/ Colegiul Carol I de astăzi.) Am cerut s-o văd, dar mi s-a spus că e imposibil. Nici nu mai era conștientă. La câteva zile, a închis definitiv ochii. Abia împlinise 50 de ani. Atunci, pentru mine, paradisul în care locuisem (și care mi se păruse a fi casa mea de drept!) s-a năruit. Fără mama, lumea s-a schimbat dramatic, mi-am dat seama brusc că e plină de spărturi, de go luri, de hăuri și că amenin țările pândesc mereu, de peste tot. Și am început să simt vântul acela aspru care de atunci bate fără încetare, până astăzi.
Alte zile nefericite. Literar, scandalul de la Premiul Mihai Eminescu: cu câtă ură, cu cât elan demolator, cu câtă vehe mență și cu câtă furie am fost insultat, lovit, călcat în picioare, fără ca eu să fi avut vreo vină; și ce imagine de monstru mi s-a creat, lip sită de orice legătură cu per soana mea reală. Ve deam în ce culori negre eram descris și nu-mi venea să cred.
Apoi, la capitolul via ță pur și simplu: acciden tul de mașină (eram împreună cu doi colegi în mașina condusă de mine), din apropiere de Mako, în Ungaria; am trecut mi limetric pe lângă moarte! Se cade să nu ocolesc nici faptul că uneori am deza măgit-o pe ființa cea mai apropiată de mine, care nu m-a dezamăgit niciodată. Și să amintesc, de asemenea, sentimentul acela devastator, frica de Securitate, o frică teribilă, pe care nu mi-o puteam controla, din ultimii ani ai regimului Ceaușescu. Și…
Dar să mă opresc. E greu să aleg, să dau la o parte unele întâmplări fericite/ nefericite și să mă fixez la altele. Unele pățanii/ stări/ fapte/ sentimente/ peripeții/ situații își modifică în timp semnificația, însemnătatea. Adică, locul pe care-l ocupă una sau alta dintre zile în acest clasament al binelui și al răului personal nu este unul fix. Schimbând perspectiva din care privesc tot ce am trăit, tot ce am simțit, se schimbă și ordinea acestor fapte. Așa e alcătuită existența noastră, din vremelnicii, din judecăți și categorisiri care nu sunt bătute în cuie.
Oricum, cred că se cuvine să cer îngăduință din partea cititorilor și, de ce nu, chiar iertare, pentru aceste mărturisiri brutal de sincere. Decența îmi dicta să fiu mai reținut. Dar, dacă acceptăm provocarea de a intra în joc, de a interveni într-o discuție cum este aceasta de astăzi, eu sunt de părere că nu o putem face decât vorbind cu sinceri tate absolută. Altfel, cuvintele noastre ar fi apă de ploaie.