A trecut un an de când a plecat dintre noi cel mai important membru al redacției, Nicolae Manolescu, marele critic literar. În primul rând, o constatare privind falsa/ nefireasca/ eronata percepție a timpului: ce repede, fulgerător de repede s-a scurs anul acesta, parcă a fost ieri. Și apoi, o observație mai degrabă banală: Nicolae Manolescu a fost o personalitate copleșitoare, iar prezența sa este una de neînlocuit. Asta, dacă ne gândim la o substituire unu la unu/ unu prin unu. Să fi căutat o asemenea soluție era o mare greșeală, fiindcă persoana care să joace același rol, care să aibă aceeași pondere nu există. De aceea nici n-am pășit pe acest drum.
Așadar, echipa noastră redacțională, și așa mică, a rămas fără conducătorul său; într-o formulă care-i cuprinde pe Răzvan Voncu (din anul 2015, în redacție), pe Cristian Pătrășconiu (din 2018), amândoi absolut remarcabili în domeniile lor de competență, și pe cel care semnează aceste rânduri, cel mai vechi component al grupării (din anul 2010, având de la început și până astăzi aceeași funcție, director executiv). Se impunea, evident, să fie completată formația. Iar reconfigurarea, anevoios de realizat, eram siliți s-o facem din mers (dificultate în plus!), căci revista are o apariție continuă, nu e o clădire sau o șosea pe care să le închizi temporar pentru reparare/ consolidare/ restaurare/ modernizare. Cu satisfacție, afirm fără ezitare că grefa/ altoirea a fost o reușită: cei doi noi colegi care ni s-au alăturat, Angelo Mitchievici și Vasile Spiridon, sunt de valoare scriitoricească și morală deosebită. În plus, colegiul redacțional într-o prestigioasă componență, Ana Blandiana, Livius Ciocârlie, Gabriel Dimisianu, Mircea Mihăieș, Horia-Roman Patapievici, Adrian Popescu și Mihai Zamfir, constituie acea necesară armătură care dă soliditate, coerență și îndreptățire edificiului. Cât despre echipa tehnică a „Rl“, ea este, în totalitate, una de excepție, care n-a dezamăgit niciodată.
Apoi, odată transformată triada redacțională în pentadă, normal, am trecut la treabă. Am scos număr de număr, cele cincizeci și două câte sunt cuprinse într-un an, lucrând cu pasiune și cu sentimentul că facem o muncă prețioasă în beneficiul literaturii române. Dacă am izbutit sau nu în demersul nostru, nu noi se cuvine să ne pronunțăm; numai și numai cititorii sunt în măsură să hotărască. Noi putem doar să asigurăm pe oricine de devotamentul și de buna-credință care ne-au animat.
Consider potrivit să exprim aici câteva gânduri pe care le-am avut mereu în minte și pe care, programatic, ne-am străduit să le transpunem în paginile revistei.
Astfel, am căutat, cu obstinație chiar, să deschidem publicația noastră spre zone cât mai largi ale scrisului literar românesc și spre tinerii autori cu precădere. Sigur că e imposibil să cuprindem întregul fenomen literar, dar, ca intenție urmărită stăruitor, am încercat, încercăm să lărgim cât mai mult cercul. Nume a căror prezență în „România literară“ părea altădată de neînchipuit, acum și-au găsit locul în paginile noastre, prin textele lor sau prin comentarii critice despre cărțile lor. Am încredințarea că atunci când faci o revistă este obligatoriu să lași deoparte sentimentele personale și să ții cont strict de valoarea literară a scrierilor. În cazurile când ești locuit de sentimente negative, fie și justificate, situația ta ca redactor devine extrem de delicată: căci trebuie să te comporți ca și cum ai fi de oțel. Adică, să nu te afecteze loviturile pe nedrept primite, să nu asculți de deviza „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte“ și să le aplici neprietenilor același tratament ca și prietenilor, judecând opera, nu omul.
Există praguri, linii roșii care nu pot fi depășite, oricât de bun samaritean ți-ai propune să fii. Să imaginăm o asemenea împrejurare: un ins plouat, înfrigurat, înfometat, nedormit îți bate la ușă și tu îl primești și-l omenești, iar el, de îndată ce se vede împiciorogat, în loc să-ți zică un simplu mulțumesc, se năpustește asupra ta cu sudalme și atacuri, voind să te dea afara din propria casă, în care să rămână el stăpân. Evident, față de acesta nu ai cum să te porți pe mai departe cu generozitate, iar dacă ai continua s-o faci, n-ar mai fi din partea ta bunătate, ci iresponsabilitate. Drept care pe un asemenea om ai toate motivele să-l ocolești, nu-i vei pricinui niciun rău de aici încolo, dar nici nu-l vei copleși cu binele (căci el e neputincios să primească binele tău!). Pe acela îl vei lăsa în plata Domnului, ținându-te cât mai departe de el: atât.
O întrebare pe care redactorii unei publicații literare e normal să și-o pună este aceasta: După ce criteriu judecăm cărțile? Iar răspunsul imediat și răspicat sună previzibil: Criteriul valorii estetice este prioritar, de fapt este chiar unicul principiu valid. Privim cărțile cu spirit critic, străduindu-ne să descoperim și să evidențiem valoarea lor estetică, urmărim „să despărțim grâul de neghină“ (cu formularea adeseori folosită de Nicolae Manolescu!). Doar expresivitatea verbală deosebește o scriere literară de o scriere și o vorbire obișnuite. Dacă renunțăm la a căuta și a sublinia expresivitatea literară, voind s-o înlocuim cu altceva, cu orice altceva, atunci, fără doar și poate, am omorât literatura.
Desigur, normele acestea înalte sunt unele ideale, un deziderat greu de atins în practica exercițiului critic. Din ce cauză? Am vorbit repetat: critica de tip tranzacționist, critica pe interese și amiciții a învins. Și, de asemenea, e tot mai răspândită o critică de tip complezent. Rareori întâlnești în revistele noastre, y compris „România literară“, o recenzie negativă. Sunt de preferat cărțile meritorii, se justifică cronicarii. Și nu-i poți sili să demoleze scrieri. Iar într-un fel au dreptate să fie reticenți: astfel de execuții critice ar declanșa incontrolabile tulburări, războaie nesfârșite, într-un mediu literar care și așa este plin de scindări și conflicte.
O diminuare a spiritului critic, un rabat de la criteriul valoric se manifestă și din altă cauză. Ca urmare a unei anumite forme de culanță: redactorii unei reviste literare ar putea fi asemănați cu profesorii pe care nu-i lasă sufletul să fie aspri cu studenții (Al. Piru era așa!) și le dau totdeauna acestora o notă cu două-trei puncte în plus. O revistă ca „Rl“, principala publicație editată de Uniunea Scriitorilor, este o revistă a tuturor, nu a unui grup. Așa că în paginile ei sunt găzduite și texte care nu corespund total ideii de literatură a redactorilor săi. E firesc ca o asemenea revistă să fie o reflectare/ o imagine a literaturii în lăuntrul căreia ființează. Și, așadar, se cade să avem așteptări corecte: o revistă, oricare revistă, n-are cum să fie mult mai bună decât literatura pe care o exprimă. Dacă este, atunci, o spun pe jumătate în glumă și pe jumătate în serios, revista devine suspectă, ceva nu e în regulă cu ea, înseamnă ca s-a produs un fals, o cosmetizare deformatoare a acelei literaturi.
O altă preocupare majoră a unei redacții este una de ordin intern: pentru ca revista să fie o reușită, e necesar ca membrii redacției să formeze cu adevărat o echipă. Și-ntr-o echipă importante sunt mai multe calități; pe lângă cele scriitoricești, și cele de natură umană, cum ar fi: împărtășirea acelorași valori, încredere reciprocă, onestitate, colegialitate/ capacitatea egală de a se înhăma la efort, compatibilitate. Noi, la „România literară“, lucrăm necontenit la construcția asta, echipa. Nu e ușor lucru. Ne dăm silința, plecând de la premisa că toți avem defecte pe care trebuie să învățăm să ni le recunoaștem și să le atenuăm. Sper să trecem cu bine peste această probă. Dar se poate întâmpla și să nu izbutim. Se defectează ele mașinăriile nemțești, darămite bietele creaturi omenești ticsite de slăbiciuni.