Țn perioada neterminatelor studii doctorale din Germania, Ion Barbu a fost ocupat până peste cap cu teoria numerelor și cu număratul femeilor ce cădeau pradă aventurilor sale galante (să le spunem astfel). Viitorul mare matematician a ținut minuțios socoteala victimelor de bună voie sau nu ale puterii sale de seducție, ca un precoce și priapic Don Juan de serie ce se simțea („nebăgător în seamă și priapic care voi fi fost pe la paisprezece ani“ – apud Gerda Barbilian, Ion Barbu. Amintiri, Editura Cartea Românească, București, 1979, p. 299). „Eu, mai chel, mai adus de spate, dar tot viril îmi urmez linear cariera mea: cariera de amant universal. O singură ambițiune mă domină: îmbunătățirea razei teutone printr-un puternic influx de sânge valach“ – îi scria doctorandul lui Simon Bayer, prietenului din țară (Ion Barbu, Opere, II. Proză, Ediție alcătuită de M. Coloșenco, Editura Univers Enciclopedic, București, 2000, p. 622).
Din „înecarea cirezilor agreste“ prin jocurile apei și ale întâmplării, unde ar putea fi incluse și femeile seduse cu „încorporată poftă“ – tinere, „dame fezandate“ sau răscoapte numite simbolic „Dama Vesperală“, „Dama Protestantă“, „Venera Scandinavă“ –, craiul valah a păstrat în „inima ascunsă“, printr-un „act clar de narcisism“, numai imaginea/icoana a ceea ce a simțit a fi nobil și frumos. Este vorba despre siluetele purificate ale celor două nordice Helga și Gerda, pe care le-aș vedea întruchipând ipostaze ale laponei Enigel, dar și ale unui posibil mit isoldic. Dintre ele, aceea care îi va deveni soție va considera, în mod eronat, că „el n-a scris adevărate poezii de dragoste, în orice caz, niciuna pentru Helga“ (Gerda Barbilian, op. cit., p. 138).
Era îndreptățită toleranta consoartă să-și întărească o astfel de convingere, din moment ce nici celui mai mare prieten, Tudor Vianu, care i-a fost neprețuitul confident al numeroaselor aventuri erotice, nu i s-a destăinuit nimic despre revelatorul și tristul episod fulgurant cu Helga. Or, Ion Barbu considera că întâlnirea cu Helga a fost evenimentul sentimental major al vieții sale. Exagerând până la proporții uriașe acel coup de foudre, îmi imaginez că, la vederea norvegiencei, cuceritorului i-a trecut prin șira spinării nu se știe ce fior(dur)i de iubire. Nu numai că ermeticul poet a scris despre prima mare iubire – nordica Helga devenind o primă ipostază poetică a laponei Enigel –, dar a inclus-o și pe a doua, ultima mare iubire, adică pe viitoarea soție, în trama epică baladescă din Riga Crypto și lapona Enigel. Aceasta apare sub chipul nevăzutei mirese de la prima nuntă, ce a servit drept ramă celei de-a doua nunți, neîmplinite.
Doamna Barbilian era convinsă că soțul ei nu a scris versuri de dragoste pentru Helga, dar ermeticul volum Joc secund poate fi citit și ca un surprinzător poem de iubire, precum finalul sadovenianului roman Creanga de aur. În singurul volum de poeme (dacă nu includem la bibliografie placheta neinspirat ilustrată După melci), iubirea este înălțată, impersonal, la rang de erotism cosmic, divin, prin prezența la final a heptagonului elgahelic. „Dan Barbilian – afirmă exegetul Theodor Codreanu – a fost la un pas de nebunie și de moarte, gata să plesnească aidoma nebunului Riga Crypto, eșuând în iubirea pentru Helga, care a trecut pe lângă sine pentru o altă nuntă. În plan existențial, norocul vieții sale a fost Gerda, care l-a smuls din ospiciu, făcându-l să renască în plan intelectual prin recuperarea imaginară a Helgăi, geometrizată în heptagonul El Gahel. Perioada postberlineză este, propriu-zis, desăvârșirea inițierii lui Ion Barbu, sub semnul femininului, al Fecioarei Geraldine, poate anagramă de la Gerda, precum El Gahel de la Helga.“ (Theodor Codreanu, Ion Barbu și spiritualitatea românească modernă – ermetismul canonic, Curtea Veche Publishing, București, 2011, p. 237).
Este adevărat că, deși manifesta în viața cotidiană un accentuat subiectivism, Ion Barbu s-a exprimat printr-un discurs poetic degrevat de intruziuni directe ale eului empiric. Dar oare are dreptate până la capăt Mircea Scarlat atunci când opinează, asemenea Gerdei Barbilian, că nimic din biografia lui nu transpare în discursul poetic? A eliminat Ion Barbu total eul empiric din plasma creației sale, adâncind astfel discrepanța dintre temperamentul vulcanic și opera recunoscută de toată critica a fi impersonală? Finul exeget afirmă net: „Nimic din biografia lui Dan Barbilian nu-i explică poezia. Literatura pe care a tipărit-o este obiectivarea unui efort constant pentru evitarea confesiunii directe și de disimulare a oricărei atitudini temperamentale.“ (Mircea Scarlat, Ion Barbu. Poezie și deziderat, Editura Albatros, București, 1981, p. 33).
Într-o scrisoare adresată în limba franceză prietenului flamand Léo Delfoss, datând, probabil, din iarna anului 1927, poetul face trimiteri concrete prețioase la geneza interioară a baladei Riga Crypto și lapona Enigel: „Și, totuși, originea baladei rigăi Crypto este onirică cu siguranță. Ea izvorăște din somn, și ce somn! Cel puțin ca intenție și ca schemă; căci compoziția s-a dezvoltat și desăvârșit în momente de luciditate. […] În luna octombrie (1923 – n. ed.), la Tübingen, mă luptam în camera mea cu chinurile eterului. Era la începutul rătăcirilor mele. Flaconul blestemat măsura, în dreapta, la îndemână, orele unui infern indicibil. Meditam în chip confuz asupra naturii cantitative, materiale a timpului, pe care ajunsesem să-l identific cu gramele Licorii. Minute ale unei dezordini lucide și hieratice, insuportabile! Așadar, am început să mă rog de Spiritul acelei ore, ca să pun capăt acelei singurătăți și să-mi trimită o viziune eliberatoare, oricare. Și-am adormit ușor. Visul mi se desfășura peste câmpii galbene și părea înțesat de armele strălucitoare ale unei oștiri barbare. Vreo sărbătoare sau vreo recrutare, în vederea vreunui război, prilejuise adunarea. Căpetenia necontestată a mulțimii de capete (s.a.) am recunoscut-o într-o ființă rotundă, având pe cap o pălărie chinezească. Pentru că eu continuam să cer ajutorul artizanului visului, viziunea se micșoră, muzical, în forme minore, mai binecuvântate (s.a.), galbena intensitate deveni un Heide de Vermland, armele strălucitoare – un fundal ireal de ghețuri; iar regele – o Ciupearcă roză./ Urzeala baladei se conturase.“ (Ion Barbu, op. cit., vol. I, pp. 532-533).
Forma de „pălărie chinezească“ a majorității dintre ciuperci le conferă acestora o semnificație falică, existând (doar) o specie numită Phallus impudicus, asociată ideii de potență și de fecunditate, ce se potrivea ambiției de „amant universal“ a visătorului ce se ruga să i se trimită o viziune eliberatoare. Simbol al fericirii, ciuperca este consumată în mod frecvent în unele arii culturale pentru virtuțile ei narcotice halucinogene și a apărut ca atare în visul narcomanului poet. „Gramele Licorii“ au avut o influență, fie și voalată, asupra imaginilor poetice, iar scenariul epic al baladei, scris sub semnul premonitoriu al intrării în împărăția lui Morfeu – ca un cântec istovit după o perioadă de prize hebdomadare de cocaină și cotidiene poțiuni de dietil eter –, poate fi citit ca o cufundare în domeniul proiecțiilor himerice, în infrarealitatea psihică. Spun că scenariul este premonitoriu, din moment ce Ion Barbu a avut visul la câteva luni după ce fusese părăsit de Helga și cu foarte puțin timp înainte de a o întâlni pe Gerda. Alegoria autobiografică Riga Crypto și lapona Enigel a fost gata scrisă după jumătate de an de la visul avut, iar căsătoria cu Gerda, după un an și jumătate de la acel vis.
La citirea poemului, pătrundem din lumea fictivă a nunții în lumea fictivă a „cântecului“ despre o nuntă irealizabilă. Printr-o punere în abis, mi-l pot imagina pe mirele Dan Barbilian la „spartul nunții“ sale punând un lăutar să-i cânte balada Riga Crypto și lapona Enigel. Există și un argument: despre numele Barbilian, schimbat în pseudonim, poetul îi spusese lui E. Lovinescu, încă de la debutul său, ba că rimează cu prenumele, ba că are ceva lăutăresc în sunet, ba că este dulceag, fiind nume tipic de „mandolist“ (menestrel?). Nunta „nesărbătorită“ cu Helga, transpusă în scenariul baladesc, ar fi putut să fie narată în cămară, la modul ipotetic și baladesc, „la spartul nunții“ cu Gerda Barbilian.
Riga Crypto se vedea învinuit că era „sterp și nărăvaș,/ Că nu voia să înflorească“, adică refuza taina nunții, iar dintr-o epistolă către același Simon Bayer aflăm că Ion Barbu considera logodna și căsătoria drept trădări ale prieteniei: „Epouser c’est mourir un peu.“ (Ion Barbu, op. cit., vol. II, p. 579). Gerda, venind să se căsătorească în România, după ce l-a „cules“ pe Ion Barbu, a întreprins împreună cu el o călătorie simbolică prevestită de scenariul bala desc. Posibilă ștafetă preluată de la Helga, după trista experiență a viitorului soț cu aceasta, ea a coborât de la „grandoarea polară“ spre „caldul pământ de miazăzi“. Prin venirea spre sud, nu a avut loc „umanizarea“ ei, întrucât a stat în… umbra marelui poet și matematician.
Este evidentă și la pictorița Helga dorința, nerealizată, de autodepășire, pentru că și ea a coborât din nord înspre Viena, unde s-a căsătorit cu un scriitor austriac. Artista plastică a purtat un sporadic schimb epistolar secret cu fostul iubit repudiat, căruia i-a expediat în 1938 o scrisoare, în limba germană, în termenii următori: „Dragă Dan […] Îți mulțumesc din inimă pentru amintirea pe care mi-ai păstrat-o. Este într-adevăr frumos. Îmi vine însă greu să-ți răspund astăzi, întrucât ce pot face este să-ți urez tot binele pentru viitor, pe toate planurile./ Mă bucur tare mult că ai avut deja succese, pe plan științific și artistic. Eu nu am realizat până acum nimic extraordinar din punct de vedere artistic, cu toate că aș fi dorit-o, firește. În ultimii ani nu am ajuns să lucrez mult.“ (apud Theodor Codreanu, op. cit., p. 369). În cazul în care pictorița Helga ar fi citit poemul Riga Crypto și lapona Enigel, acesta i-ar fi fost un tulburător subiect pentru o suită tematică demnă de o expoziție. Nu știm dacă ar fi realizat creația vieții ei în sens artistic, dar în sens biografic ar fi fost cu certitudine.