Apariția tomului Civilizația romană în Dacia de acad. Mihai Bărbulescu (Cluj-Napoca, Editura Mega, 2025, 830 p.) încununează munca de decenii și, la drept vorbind, întreaga carieră a unui arheolog care a știut să se afirme și ca istoric, priceput, așadar, atât la săpături în căutarea vestigiilor trecutului și la publicarea acestora cu temeinicie științifică, cât și în materie de coroborare a urmelor materiale cu celelalte tipuri de documentație, culminând în realizarea unei sinteze de dimensiuni și de o acuratețe fără precedent. Autorul a publicat, de-a lungul timpului, Interferențe spirituale în Dacia romană (1984), Din istoria militară a Daciei romane. Legiunea V Macedonica și castrul de la Potaissa (1987), Potaissa. Studiu monografic (1994), Atlas-dicționar al Daciei Romane (2005), Signum originis. Religie, artă și societate în Dacia romană (2009), toate legate de același univers tematic: Dacia romană. Dar a contribuit și la elaborarea unor mari sinteze generale, precum cea de Istoria României (1998), operă a unei colaborări cu alți patru istorici redutabili, nu doar români (Pompiliu Teodor, Șerban Papacostea, Keith Hitchins și Dennis Deletant), la al doilea volum din marele tratat al Academiei, Istoria Românilor (2001) și la primul din cele trei volume din Istoria Transilvaniei (2003), elaborând versiuni comprimate, dar temeinice, asupra precursorilor poporului român și etnogenezei. Astfel, de la o etapă la alta a travaliului său metodic, istoricul prezent mereu, vreme de decenii, pe șantierul arheologic de la Turda, a găsit răgazul și dispoziția de a duce mai departe legatul meseriei, înălțându-se către un orizont recon stitutiv mai larg, fără a se poticni de părțile ob scure, insuficient elucidate încă, ale vremurilor de odinioară.
În Civilizația romană în Dacia însă, pariul este acela de a oferi o imagine comprehensivă, metodică și amănunțită a lucrurilor care se știu despre episodul crucial al prezenței romane la nordul Dunării și în Carpați, altfel spus, în principal, în Banat, Oltenia și Transilvania, între 106 și 275 e.n. Lucrarea este, în felul ei, unică. Există, se știe, Dacia (1928) lui Vasile Pârvan, dar, spre deosebire de această lucrare, unde episodul roman ocupă doar unul dintre cele cinci capitole, de astă dată subiectul este dezvoltat în întreaga sa amploare. Prețioasă s-a dovedit și Viața în Dacia romană (1969) de Mihail Macrea, o sinteză fun damentală de etapă, repede clasicizată. S-au adăugat în timp și alte contribuții demne de întreg interesul, precum volumul lui Coriolan Oprean despre Dacia romană și Barbaricum (1998) sau cel al lui Sorin Nemeti, Sincretismul religios în Dacia romană (2005), cărțile lui Silviu Sanie despre Cultele orientale în Dacia romană, I: Cultele siriene și palmirene (1981), Adrian Husar, Celți și germani în Dacia romană (1999) ș.a. Toate, precum și numeroase contribuții de mai mare sau mai mică amploare, au marcat pași înainte pe calea unei sinteze de proporții al cărei moment, iată, a venit.
Pe de altă parte, titlul noii cărți bărbulesciene îl evocă pe cel al unei faimoase sinteze a lui Pierre Grimal, Civilizația romană, apărută în română în 1973; poate și altele, precum cel al lui Steven Runciman, Civilizația bizantină (1932), omonim celui semnat de Louis Bréhier în 1950, dintr-un șir potențial aspirând să propună o evaluare a diferitelor civilizații succesive care modelaseră omenirea. Dialogul istoricului român se face, deci, nu numai cu înaintașii de acasă, ci și cu șirul istoriilor civilizației romane în sens restrâns, occidental, sau lărgit, incluzând și continuitatea răsăriteană de la Bosfor.
Dincolo de asemenea situări într-o tradiție bogată, dar ale cărei realizări se cuveneau completate printr-o aducere la zi și o completare cu partea revenind prezenței imperiale antice în Dacia, contribuția majoră a lui Mihai Bărbulescu evocă, prin modul în care încearcă să dea o imagine cât mai completă asupra secolului și jumătate de extensie a dominației romane asupra teritoriului dacic, lucrarea clasică a lui Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae (1714-1716). În iscusința cu care, de la un capitol la altul, istoricul știe să formuleze neechivoc ceea ce se cunoaște despre subiect și ceea ce încă nu a fost elucidat, cu ce dovezi materiale și pe ce bază documentară ori narativă, se profilează fără ezitare mâna de maestru a celui care scrie. De la o pagină la alta răsar în fața cititorului uimitoare cunoștințe cu privire la cele mai diverse aspecte ale vieții din Dacia romană, fie că este vorba despre prezența militară, despre existența instituțiilor și a demnitarilor de felurite grade, fie că vine vorba despre minele de sare și exploatarea metalelor, despre amplasarea cimitirelor și felurile de înmormântare, despre oglinzi și statui, despre adaptarea modelului băilor publice la nevoile și posibilitățile existente în Dacia romană.
Structura tripartită a întregului permite abordarea realităților intervalului explorat pe trei niveluri: aspectul provinciei, munca și oamenii. În fine, încheierea, deși deloc mai puțin riguroasă și temperată ca tonalitate, constituie un epilog elegiac, vorbind nu doar despre daco-geți, romani și români, ci și despre Dacia post-romană și primele secole ce au urmat retragerii aureliene, între distrugere și supraviețuire. Înfățișând „cât mai veridic civilizația romană provincială, așa cum a fost și atât cât a fost”, Bărbulescu se delimitează de mitologia romanizantă a umaniștilor și a iluminiștilor, ca și de cea a naționaliștilor de mai târziu. El promite – și chiar realizează – un tablou onest, marcat de un realism riguros verificat și argumentat punct cu punct, care nu este nici minimalist, după cum nu este nici maximalist. Atâta cât a fost cunoscută până acum, Dacia romană ce răsare de sub condeiul autorului nu a fost nici locul nașterii unor artiști de excepție, nici al unor gânditori ori militari fără pereche, ci mai degrabă un teritoriu locuit anterior de o populație al cărei stat s-a dizolvat, lăsând loc unui mod diferit de viață: mai mult urban, marcat de existența unor puternice garnizoane militare, a căror amprentă în domeniul edificării de drumuri și construcții, al înființării de localități și al punerii în mișcare al anumitor industrii nu poate fi subestimat. În felul său, prin acest mod de a proceda, imperiul prevestea chipul în care, mult mai târziu, în sec. al XVIII-lea, Reconquista catolică transforma Banatul într-un teritoriu de graniță imperială unde militarilor le revenea, de asemenea, un rol de mare importanță în im pul sionarea noii dezvoltări.
Din imaginea care se conturează de la un capitol la altul rezultă că pe parcursul celor cinci generații care, cronologic vorbind, au însemnat Dacia romană, civilizația Romei antice s-a găsit mai cu seamă în orașe, în villa rustica și de-a lun gul localităților presărate pe marele drum daco-roman. În zonele rurale, populația dacică cunoștea un ritm mai moderat al romanizării, inevitabilă însă datorită nevoilor de contact permanent pentru apro vizionarea, mai ales cu alimente, a așezărilor citadine. Interpretând aproape tacit evoluțiile din Dacia romană, pe plan social și interetnic, ca pe niște raporturi între ruralul dacic și urbanul imperial, Mihai Bărbulescu se încadrează unei tradiții ilustre, întinse de la Augustin Thierry până la P.P. Panaitescu, refe ritoare la coabitarea dintre cuceritori și cuceriți în societățile sedentare europene. În acest context, devine de-a dreptul emoționant că, după aproape două milenii, astăzi se poate preciza ce voia să spună Eutropius când amintea că noii coloniști aduși de romani proveneau „ex toto orbe romano”. Acum știm: illiri, pannonieni, celți, dar și romani din Palmyra etc. și-au găsit cămin în Dacia romană…
Pe măsură ce se apropie de final, vasta abordare monografică a lui Mihai Bărbulescu părăsește tot mai mult tonalitatea obiectivantă, dezvăluind angajamentul autorului față de un subiect care i-a acaparat cea mai mare parte a activității desfășurate de-a lungul anilor. Discuția este angajată și pe planul teoriei și metodologiei prin raportarea la mode intelectuale mai recente (postcolonialism, noțiuni de tipul „creolizare”), gata să suspecteze de imperialism noțiuni operante în istoriografia modernă și contemporană, precum cea de „romanizare”. Situarea autorului se face, pe bază de argumente, dincolo de soluțiile momentane, în direcția unei consecvente preocupări pentru adevărurile revelate de probele materiale și de materialele aflate la dispoziția celui ce analizează trecutul.
Marginală prin așezare, aparent mai puțin importantă decât societățile unde stăpânirea romană a durat patru secole, nu doar unul și ceva peste jumătate, Dacia romană rămâne teritoriul și experiența istorică miraculoasă, în felul său, revendicate de români, reprezentanții latinității în Europa Răsăriteană. Prin aprofundarea cunoașterii ei la cota pe care Civilizația romană în Dacia o duce, Mihai Bărbulescu oferă momentului cultural românesc actual strălucirea unei cunoașteri de anvergură, modelatoare.