Mai în glumă, mai în serios, Varujan Vosganian spune că romanul Cartea șoaptelor a fost scris spre a depune mărturie pentru poporul său armean, Dublu autoportret, pentru națiunea sa română, iar Elogiu alor mei, pentru familia sa.
Deși, de regulă, scriitorii se înșală atunci când se evaluează pe ei înșiși, Varujan Vosganian are, de data aceasta, dreptate. Ba încă într-o manieră mai amplă decât, poate, s-a gândit el însuși. Cele trei cărți alcătuiesc, într-adevăr, o neobișnuită trilogie și articulează o viziune scriitoricească originală și profundă.
Aș atrage atenția, în primul rând, asupra mobilității lui Varujan Vosganian, care se mișcă fără efort de pe teritoriul romanului total (care este Cartea șoaptelor) pe cel al eseului memorialistic (reprezentat de Dublu autoportret), iar de aici, între frontierele poemului în proză (în Elogiu alor mei). Această disponibilitate de factură postmodernă relativizează granițele dintre genuri, trădând o aspirație către Urdichtung și către regăsirea, prin literatură, a unității originare a ființei. Aspirație care este și a lui Varujan Vosganian însuși, scriitor preocupat de problematica memoriei și de „blestematele chestiuni insolubile“ ale condiției umane: toate cele trei capitole ale insolitei sale trilogii sunt, în fond, niște discursuri despre memorie și despre umanitatea concentrată sau adăpostită în ea.
Poate că „poem în proză“ este cam mult spus, în legătură cu textele din Elogiu alor mei, volum care, într-adevăr, reprezintă o provocare complexă pentru iubitorul de poezie de azi, atât prin masivitate, cât și prin dialogul permanent dintre text și imagine. Nici nu se poate folosi fără precauții termenul de „ilustrație“, întrucât discursul fotografic care îl dublează pe cel literar nu este doar o podoabă a textului, nici acesta din urmă nu funcționează ca simplă explicație a fotografiilor, ca într-un album de familie. Mai degrabă, cele două discursuri alcătuiesc o „bandă a lui Möbius“, alimentându-se una din cealaltă. Diversitatea imaginilor justifică și trecerea poetului dintr-un registru în altul, dinspre poem înspre poemul în proză și de aici la proza artistă.
În paranteză, poemul în proză, în sensul mai larg al termenului, nu este o piatră de încercare pentru poetul Varujan Vosganian. Cine i-a citit volumele mai recente (Cartea poemelor mele nescrise, 2015, Ei spun că mă cheamă Varujan, 2019), a observat, fără îndoială, atât lirismul cerebral al autorului, cât și propensiunea sa pentru poemul „cu tâlc“ sau parabolic, care are mai mereu un mic scenariu epic subteran. De aici până la poemul în proză sau până la mica povestire artistă nu e decât un pas, pe care Vosganian îl face cu naturalețe. Lirismul obiectiv, cel care transformă textul (și) într-un act de cunoaștere, încărcat de repere culturale, se mișcă de la o pagină la alta, de la un tip de text la altul, accentuat și de povestea latentă pe care o articulează fotografiile.
Îmi place că Varujan Vosganian nu se sfiește să fie el însuși și, în secolul corectitudinii politice și al conformismului intelectual, ni se înfățișează așa cum este. Adică un intelectual preocupat de istorie, de valori, de cultură, de identitatea sa și, cum spuneam, de memoria fără de care nici nu există identitate. Elogiu alor mei se deschide cu un poem programatic intitulat Letopiseț: „Clopotul e vocea neamului meu./ Numărul strămoșilor mei cine-l știe?// Strâns și bolovănos ca un pumn,/ am făcut funiei câte un nod/ pentru fiecare./ Funia legată de turlă e, de fapt, un șirag/ de pumni încleștați./ Nodul cel mai de sus, înnegrit de vânt,/ îl numără pe Melic, rătăcitorul prinț./ E atât de aproape de clopot încât bătaia lui/ sună ca ropotul unui armăsar în galop.// Mai apoi e străbunicul meu din Erzerum,/ ucis cu pietre.// Iată-i și pe bunicii mei, Garabet și Setrak:/ din veacul vieții lor au înțeles doar cât e de greu/ să mori în același pământ/ din care te-ai născut./ Iar acesta, pe marginea spălată de ploi,/ deci vie și proaspătă încă,/ e părintele meu, născut, decât mine,/ cu un mormânt mai devreme.“ Memoria este, în acest tablou, o moștenire indelebilă, care obligă: „de la ai mei am moștenit tenul smead și ochii umbroși, sprâncenele arcuite și/ negre, sângele care nu se face cerc, să se odihnească, de la ai mei am moștenit/ viața cu nostalgiile și nădejdile ei, și tot de la ei am moștenit moartea// am moștenit de la ai mei dreptul de a avea amintiri pe care n-au avut timp să/ le uite, deși ei n-ar fi vrut să se întâmple asta, pentru binele meu“. Poetul își revizitează, prin text, biografemele și descoperă, cu uimire, rețeaua de semne care îi marchează drumul în viață, drum care seamănă și el cu un poem: „Îmi vine să deschid ferestrele larg și să strig:/ s-a născut un poem!/ Așa cum a făcut, în douăzeci și cinci iulie, doctorița,/ pe vreme de ploaie,/ în anul o mie nouă sute cincizeci și opt/ la orele două după-amiaza, fix când pleca/ ultimul escadron al Armatei Roșii din țară./ Nu trăim deloc timpul lucrurilor definitive./ Nici eu m-am născut atunci pe de-a-ntregul,/ mai netezesc și acum la chipul meu armenesc, arămiu,/ și nici Armata Roșie n-a plecat de-a binelea vreodată.“
Există în Elogiu alor mei mai multe autoportrete poetice, toate, construite pe linia acelei emoții de tip cerebral, adică a înțelesurilor, nu a simțurilor. Unul dintre ele, intitulat Zâmbetul ascuns, este iscusit construit, ca o spirală cu dublă elice și poate fi citit și invers: „Eu sunt o scoică întoarsă./ Miezul cel moale și cald îl port înveliș./ Ceea ce e puternic – calcarul, visul –/ e așezat înăuntru./ Cum bine se vede/ viața a uitat, odată cu mine, să se apere./ Osuarul cu numele străbunilor mei/ se clădește în mine./ Sub umărul cel puternic/ e omoplatul lat al părinților mei, păstori și soldați./ Umărul celălalt, de carne frumos rotunjită,/ fără omoplat, cel felin,/ e al femeilor, maicele mele.// Trec prin viață cu zâmbetul acesta/ de os nedezvelit./ Carnea, cu suferințele ei, îl ascunde.“ Cu alte cuvinte, memoria reprezintă nucleul dur al ființei, pe care carnea păcatelor veniale îl ascunde. Însă este nevoie să dezghiocăm poemul ca să ajungem la acest miez dur, care, odată dezvelit, se vădește mai fragil decât carnea care îl protejează.
Dar volumul nu conține numai povestea autorului: de aceea cele trei cărți citate în preambul alcătuiesc o trilogie. În Elogiu alor mei întâlnim, dezvelite din carnea moale a povestirii mătăsoase din Cartea șoaptelor și împletite cu istoria de familie, întâmplările tribului, care alimentează memoria celui care scrie: „Trăim vremuri când revoluțiile și-au pierdut din prestigiu,/ iar eu, de cealaltă parte, deschid ferestrele larg/ și strig oricui ar vrea să m-asculte:/ «Fericiți aceia care iartă, căci numai ei se pot lecui!»/ Apoi caut stigmatele primite de bunicul meu, Setrak Melichian,/ pe când alerga spre mare, la poalele muntelui Musa,/ fără să știe că vaporul izbăvitor plecase.// […]// Caut stigmatele bunicului meu, dar e o durere prea mare s-o merit.“
Splendid – și cutremurător, pentru cei care mai rezonează la suferința trecută în poem – este și textul care dă titlul volumului, Elogiu alor mei, adevărată epopee a memoriei: „poporul meu nu s-a numărat/ printre popoarele mării/ a fost și a rămas un popor/ al pământului/ pentru ai mei marea a fost un pod plutitor/ între țărmul care i-a alungat/ și cel care i-a primit/ în destinul lui pământesc/ poporul meu n-a avut ieșire la mare“. Dar autorul nu se închipuie pe sine în ipostaza romantică a poetului ca „voce a poporului“. El este un postmodern pus pe gânduri de o istorie în care tragicul cade în derizoriu, iar memoria, pentru a mai putea fi readusă la viață, se cuvine trecută în icoană: „odată cu mine crește/ în sufletul meu o oglindă/ în ea se adună chipurile celor/ pe care i-am iubit/ dar azi nu mai sunt;/ au fețele luminoase/ și pomeții prelungi/ bizantini/ atât sunt de mulți/ încât cei mai departe/ au obrajii/ cât gămălia de ac/ așa arată, neîntregită încă/ icoana tuturor sfinților/ mei“. Aș mai adăuga că, poate, pentru a amplifica tragismul condiției celui care scrie epopeea poporului său, icoana amintirii este chiar limba română în care Varujan Vosganian contemplă osuarul armean pe care îl poartă în sine, ca un sigiliu.
Volum de poezie cu totul atipic, polifonic și multistratificat, Elogiu alor mei închide, ca un al treilea capitol al trilogiei, cercul deschis cu Cartea șoaptelor. Îl închide la fel de spectaculos, literar vorbind, chiar dacă, probabil, poezia nu va avea succesul internațional al romanului.