În cea mai recentă carte de poeme, Mersul lucrurilor, Liviu Ioan Stoiciu ne arată un vechi adevăr: cine scrie se scrie. Poetul „nici nu piere, nici nu-și poate schimba alcătuirea“. Scriind despre sine, poetul scrie despre om: microuniversul este o oglindă a marelui univers. Omul gol (în sine: de ce, cum, când, unde, cât), Un om ca mine (iarăși și iarăși; chestii personale), O viață de om (în așteptare, aici și care încotro) sunt cele trei capitole ale cărții. Dintru început, poetul se afirmă ca un om între oameni. Mărcile umanității, ale ființei așezate cuminte, în rândul lumii, urmând mersul lucrurilor sunt iată, livrate, dintru început, prin titluri. E un ludic discret în această interpretare a Nomen est omen.
Dar este poezia parte din mersul lucrurilor? Este poetul un om între oameni? Poemele lui Liviu Ioan Stoiciu sunt tot atâtea răspunsuri la aceste întrebări. Mersul lucrurilor este o carte a tensiunii, a incandescenței, a abisului. Poetul e un exilat într-o vale a Plângerii într-atât încât pare că dincolo, cu toată tragedia trecerii, lumea e mai suportabilă.
Mersul lucrurilor pare când jurnal, când caiet de însemnări, când jurnal de șantier sau parcurs psihoterapeutic. Impresionează acuitatea cu care sunt transmise înspre lector încercările disperate de integrare, de a obține apartenența, așezarea în rând, normalitatea salvatoare. Eul liric își aplică toate corecțiile considerate necesare pentru a deveni la fel ca toți ceilalți, de a intra în normalitatea socială. Acest parcurs liric al îmblânzirii amintește de încercările de a învăța stângacii să scrie cu mâna dreaptă prin legarea mâinii stângi la spate. E un dor de identificare cu lumea, care devine însă un parcurs întunecat. Eul liric trece prin numeroase vămi încercând obținerea omenescului, firescului: cea a filosofiei, cea a religiei, a psihologiei, a metafizicii, a misticii, a socializării, a integrării, a poeziei… Granițele permeabile ale acestora par să delimiteze, cu efort, tot atâtea cercuri infernale.
Tensiunea este crescută însă de conștiința diferențierii și, mai mult, a superiorității. Această recunoaștere în oglindă, această reflectare a sinelui superior în oglinda lumii, aduce cu sine orgoliul. Nu este clasica situație a orgoliului luciferic, ci aceea a cunoașterii binelui și răului. Cel care vede enorm și simte monstruos poate fi aidoma tuturor? Ordaliile conștiinței însă conturează un impresionant peisaj sufletesc arătând că infernul suntem noi înșine. Poemele devin un dialog de ecouri ale întunericului, dinăuntru și din afară: „în timp, i s-au întețit viscolul dinăuntru și deșertăciunea,/ funcția lor devastatoare. /(…) Totul e înghețat acum, inclusiv balta nefericirilor/ lui viscolul, bun de orice leac, l-a luat iar pe sus azi, până mâine se va învăța cu el…“ sau „Are/ sufletul frământat, brăzdat de râpe, îi place să intercaleze/ nouri sau ceață în peisaj, părți vizibile ale/ invizibilului“.
În acest deșert infernal, poetul trece lăsând urme efemere, pe nisip, urmat de poezia personificată de cămilă. Un om singur, nu o caravană trec prin acest pustiu: „I se spune păzitorul de cămile. Cămile-poem. Poem cu versuri/ adunate grămadă, care exprimă un univers închis/ în cușcă de carne și oase sub/ formă de cămilă. Versuri care exprimă chestiuni curente și/ viziuni apocaliptice.“ Mersul lucrurilor este cartea unei zdrobitoare singurătăți. Nu există soare, lună sau stea polară drept reper, doar lumina unei candele: „Urmărește/ drumul fumului la feștila candelei care abia/ s-a stins – vrei să ieși din tine, din grotă? N-ar fi bine să/ reaprinzi feștila candelei? Îți readuci aminte,/ ești într-o mare mâhnire (…)“.
Monologuri în versuri, poemele sunt scrise la timpul prezent. Ritmate de întrebări retorice, cu accente sapiențiale din loc în loc, întrerupte de mici parabole, poemele din Mersul lucrurilor caută răspunsuri la eterne întrebări: de ce, cum, când și unde: „Delirează. A ajuns să se urască,/ nu mai trage nădejde. La ce-i e util creierul, inflamat, în/ afară că-i povestește trăirile – de ce nu i le/ asimilează și nu i le dezvoltă spiritual… De ce, cum, când/ și unde. Dureri crunte, câștigând/ o glorie deșartă. Ca o scânteie de cenușă.“
Aflat „în căutarea focului nestins“, poetul nu găsește nici răspunsuri, nici vindecări, nici mângâiere în gloria literară, dar află, în schimb, „o lumină numai a lui“. Pentru noi este îndeajuns.