Ediția îngrijită de Ioan Pintea și George Ardeleanu reproduce anastatic romanul Craii de Curtea-Veche din ediția realizată de Dinu Albulescu, N. Steinhardt și G. Tomaziu, apărută la Editura Coresi din București, în anul 1945. La data editării cărții, toți cei trei realizatori ai ediției erau tineri, aveau în jur de treizeci de ani și erau împătimiți ai operei mateine. Volumul este însoțit de un dosar critic matein cu texte de N. Steinhardt. Într-un documentat text inaugural, intitulat Predoslovie, Ioan Pintea evidențiază valoarea bibliofilă a ediției, comentează această ediție, foarte rară astăzi, mai ales din perspectiva unei viziuni axiologice asupra ilstrațiilor lui George Tomaziu și a textelor interpretative aparținând lui N. Steinhardt. Evidențiază relația dintre N. Steinhardt și George Tomaziu și pasiunea amândurora pentru opera mateină, care i-a unit într-o durabilă prietenie, dincolo de trecătoare neînțelegeri. Întemnițați amândoi în perioada comunistă la închisoarea Gherla, nu au reușit să se întâlnească în acest spațiu al întunericului, iluminat doar de puterea credinței (Jurnalul fericirii), s-au reîntâlnit după eliberare și prietenia lor a continuat, fapt consemnat și în jurnal. „Îi cer de îndată iertare pentru supărarea stupidă pe care i-am pricinuit-o cu mai bine de cincisprezece ani în urmă și văd că m-a iertat în adevăr, pe de-a întregul.“ (Jurnalul fericirii). Salvarea din infernul concentraţionar s-a putut face prin asumarea unor valori, ale credinţei și prieteniei, ale culturii, care îţi dau forța de a nu fi învins, de a-ţi crea propria stare de fericire. A fost o prietenie de durată, continuată și după emigrarea lui George Tomaziu în Anglia și apoi stabilirea în Franța în anii ’70. O corespondență relativ bogată este dovada acestei continue prietenii. Atent și insistent urmărit de Securitate chiar și după ce N. Steinhardt a intrat ca monah la Rohia, corespondența este interceptată și înregistrată, după cum dovedește George Ardeleanu în documentarul publicat în „România literară“, reluat în volumul de Corespondență – N. Steimhardt (Doi mateini în arhivele Securității (corespondență interceptată), nr. 13-14/2019). De la colaborarea lor la ediția Crailor de Curtea-Veche, N. Steinhartd a avut o constantă apreciere pentru valoarea realizărilor artistice ale lui G. Tomaziu, cum rezultă și dintr-o târzie scrisoare trimisă acestuia la Paris: „Am admirat, cu tremur și înfiorare, puterea, intuiția, capacitatea sintetică și dezvăluitoare, precizia și abisalitatea darului tău portretistic.“ Pe lângă valorile comune pe care le împărtășeau, această apropiere a fost determinată și de legătura pe care a creat-o între amândoi fascinația Crailor de Curtea-Veche. În Predoslovie, Ioan Pintea sintetizează momente din receptarea critică a operei lui Mateiu Caragiale, din aprecierile făcute, între acestea amintește și cele ale lui Ion Barbu. La ceea ce Ioan Pintea a menționat ca elogiu al Crailor de Curtea Veche din partea lui Ion Barbu, nu ar trebui să lipsească simbolistica plină de sevă a versurilor din Protocol al unui club Mateiu Caragiale:„–Acoló, ca de cutremur, saltă slova mateină, / Sub lucrarea Corcodușei, „aspra floare de maidan“. / În vis mut gabrovenimea cumpănește în ruină, / Zveltă, surla Judecății lasă-o umbră pe cadran. // – Dreaptă pravilă, dar zumzet de vestiri răsăritene, / Ființa noastră se clădește cu scriptura ta, Matei! / Prim și ultim Caragiali, ca o boltă de antene / Te alegem viu din vântul despletitelor idei. // Iată, arsă-n aur roșu, în a smalțului rigoare, / Slava netedă și rară, stricta glorie, o ții. / Neamurile iau aminte. Și spre Crai va să coboare / Greu, cordonul Sfintei Ana al măreții-Împărății.“ Versurile nu sunt doar despre o singularizare a lui Mateiu („Prim și ultim Caragiali“), ci, mai ales despre operă, despre „scriptura“ mateină văzută ca una ziditoare de Ființă („Ființa noastră se clădește cu scriptura ta, Matei.“). Cât de labirintice și dificile au fost căutările, pentru a se putea ajunge de la informația că există ediția la cartea ca atare pe care să o ai în mână, aflăm din articolul lui George Ardeleanu: N. Steinhardt, editor al Crailor de Curtea-Veche. Ediția din 1945 are exemplarele numerotate („s-au tras“ 446 de exemplare), dar pe categorii de numerotare în funcție de hârtia folosită. Ediția anastatică s-a realizat după exemplarul cu numărul 225, existent la Biblioteca Facultății de Litere – București, aflat între cele 250 de exemplare tipărite pe hârtie velină-document și numerotate de la 121 la 370. George Ardeleanu reproduce integral datele informative aflate la începutul volumului în care sunt precizate categoriile de numerotare și hârtia pe care s-au tipărit exemplarele acestei ediții bibliofile, din 1945. După apariția ediției, la Editura Coresi, Nicolae Steinhardt o semnalează (ziarul „Victoria“, 1945, nr. 252), arată când și cum a pornit ideea ediției („În seara de toamnă în care pictorul Tomaziu ne arătă, lui Albulescu și mie, ilustrațiile pentru Craii de Curtea-Veche“), amestecul stării trăite pe parcursul lucrului la ediție, între entuziasm și dezamăgire („…eu, când entuziast, când bosumflat, reprezentam desigur, fără procurație, nevăzutul public, capricios mereu, capabil să se înflăcăreze și gata oricând să se lase.“), face câteva aprecieiri de bun-simț asupra acestei „ediții de bibliofilie“. (O carte de artă. Ediția bibliofilică a Crailor de Curtea-Veche). Este primul articol pe care editorii ediției anastatice îl aleg din dosarul critic matein al lui N. Steinhardt și îl publică ca preambul la ediție. Dosarul critic matein cuprinde nouă eseuri plus o Addenda la Mateiu I. Caragiale, publicate de N. Steinhardt în decursul timpului prin diverse reviste. Fiecare eseu aduce un nou mod de a vedea romanul, de a-i descoperi secretele, de a-i valoriza viziunea inedită, de a descifra simbolistica Crailor, de a-i accentua singularitatea. „Craii cântă frumosul și visul. Sunt ai Bucureștiului scârnav, dar din scârnăvia lui scot încântarea și amăgirea, basmul și adierea. Viața care se viețuiește și viața care se visează sunt aici împreunate. Chemarea e prea târzie și zadarnică, dar visul e al lor mereu. De aceea sunt Craii ai literaturii universale chiar. Pentru că dilema Apus sau Fanar e numai înfățișarea îndoitei porniri veșnice a omului către măreț și mârșav. E și ea o față, a noastră, mai umilă desigur, a luptei cu Îngerul, a zbuciumului lui Faust, a disputei spiritualului cu lumescul. Legile capodoperei ne învață că ea nu e localizată și prinsă în timp, decât un fel al opintirei omenești de oriunde și de oricând.“ (O carte a Bucureștiului: Craii de Curtea-Veche, (în) „Universul literar“, 1945, nr. 2). Pentru N. Steinhardt, Craii de Curtea-Veche, cu toată complexitatea pe care o incumbă, cu nivelul complicat și abscons, închis în paginile sale, oferă o largă deschidere de interpretare, de aceea o și numește „o extraordinară, incontestabilă și încântătoare capodoperă“. Cartea aceasta unică este despre vis și realitate, despre trufie și umilință, despre abject și sublim, despre întuneric și lumină, despre monotonie și exagerare, despre glorie și decădere, despre mahala și palat, despre taină și descântec, despre fastuos și nefast, despre eleganță și vulgaritate, despre măreție și scăpătare, despre rafinament și vulgaritate, despre taină și inițere. Ea poate fi citită deci în chei interpretative diferite. Pentru N. Steinhardt, oniricul reprezintă una dintre cele mai importante direcții de interpretare: „Aș merge până într-acolo încât aș îndrăzni să propun considerarea întregului roman ca povestirea unui vis.“ (Visul galeș matein).
Foarte buni cunoscători ai operei lui N. Steinhardt, editori ai operei lui Nicolae Delarohia (cum „l-a botezat a doua oară!“ Mitropolitul Nicolae Corneanu, pentru a scăpa de vigilența cenzurii și a-i putea publica articolele în revista Mitropoliei Banatului), Ioan Pintea și George Ardeleanu au adăugat ediției anastatice un dosar critic matein doar aparținând celui care a contribuit la ediția din 1945 și a rămas de-a lungul anilor un iubitor al operei mateine. Craii de Curtea-Veche a atras însă atenția multor critici și istorici literari, care au comentat, evaluat și valorizat în decursul timpului opera lui Mateiu I. Cargiale. La fel cu opera mateină, rămâne singulară între aceste exegeze critice monografia pe care Ovidiu Cotruș a scris-o și pe care și-a văzut-o doar pe patul de suferință în spital, cu puțin timp înainte de moarte: Opera lui Mateiu I. Cargiale. După monografia lui Ovidiu Cotruş, opera mateină se citeşte și se înțelege altfel. El vede Craii de Curtea-Veche în rezonanţa mai suplă şi plină de neprevăzute sonuri melodice ale poemului. „Craii de Curtea-Veche este un vis mohorât, cu interstiţii luminoase, care îşi caută punctele de sprijin în realitate. Şi pentru că aceste puncte de sprijin sunt prea fragile, pentru a susţine o construcţie epică unitară şi coerentă, cartea eşuează ca roman, împlinindu-se magnific ca un poem al morţii, al tainei, al nopţii şi al singurătăţii.“